Sfânta și Marea Luni§

„Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăși cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morții și afară de Împărăție să te încui; ci te deșteptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi”. (Troparul zilei)

În această zi se face pomenirea fericitului Iosif cel preafrumos și a smochinului ce s-a uscat prin blestemul Domnului. De astăzi încep Sfintele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Iosif cel preafrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila – preînchipuie pe Hristos pentru că, asemenea lui și Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul său cu treizeci de arginți, a fost închis în groapa întunecoasă a mormântului. Înviind din mormânt a treia zi, împărățește peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu puterea Sa dumnezeiască și, ca un iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea hranei celei de taină, dându-Se pe Sine pentru noi și ne hrănește cu pâine cerească.

Tot în această zi se face pomenirea smochinului cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19), ca să convingă poporul iudeu, nerecunoscător, că are putere și spre a pedepsi. Ca un Bun, nu vrea să își arate puterea Sa de a pedepsi pe om, ci pedepsește ceva care are o fire neînsuflețită și nesimțitoare.

Istoria smochinului a fost așezată aici spre a îndemna la umilință, după cum istoria lui Iosif a fost așezată spre a ne înfățișa pe Hristos. Fiecare om lipsit de orice roadă duhovnicească este asemenea smochinului cel neroditor. Dacă Domnul nu găsește în el roade de mântuire, a doua zi, adică după viața aceasta de acum, îl usucă prin blestem și îl trimite în focul cel veșnic.

„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină și mă mântuiește”. (Luminânda zilei)

Sfânta și Marea Marți§

Această zi ne pregătește pentru intrarea în cămara Mântuitorului cu două parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) și parabola talanților (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).

Când Domnul se suia la Ierusalim și se ducea spre pătimire, a spus ucenicilor Săi și aceste două parabole, pentru ca nu cumva cineva trăind într-o virtute (feciorie) să nu se îngrijească și de celelalte virtuți și mai ales de milostenie, prin care se arată în mod strălucit fecioria.

Pe cinci dintre fecioare le numește înțelepte, căci împreună cu fecioria au avut și minunatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numește nebune pentru că, deși aveau și ele virtutea fecioriei, nu aveau în aceeași măsură milostenia. Pe când se scurgea noaptea acestei vieți au adormit toate fecioarele, adică au murit. Într-adevăr, moartea se numește somn. Pe când dormeau ele s-a făcut strigăt mare la miezul nopții; cele care au avut undelemn din belșug, adică toate virtuțile, au intrat cu Mirele, iar cele nebune, pentru că nu aveau undelemn din destul, adică nu au păzit toate virtuțile, căutau ceea ce le lipsea însă nu se mai putea face nimic.

Pentru aceasta, deci, au rânduit dumnezeieștii Părinți pilda celor zece fecioare, împreună cu cea a talanților, ca să ne îndemne să veghem necontenit și să fim gata a ieși în întâmpinarea Mirelui Hristos prin fapte bune, dar mai cu seamă prin milostenie, pentru că nu știm ziua și ceasul sfârșitului vieții.

Dacă vom săvârși o singură virtute, cea mai mare chiar, dar nu ne vom îngriji de celelalte și mai cu seamă de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna veșnică, ci vom fi întorși rușinați.

„La ceasul sfârșitului, suflete, gândind și de tăierea smochinului temându-te, cu iubire de osteneală lucrează, ticăloase, priveghind si strigând: Să nu rămânem afară de cămara lui Hristos”. (Condacul zilei)

Sfânta și Marea Miercuri§

În această zi se face pomenirea femeii celei păcătoase (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul, pentru că fapta aceasta s-a întâmplat puțin înainte de mântuitoarea pătimire.

Când Iisus s-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon cel lepros, o femeie păcătoasă s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei se face în această zi pentru că, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindeni și tuturor fapta ei făcută cu multă dragoste. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a văzut că Hristos o are pentru toți, dar mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros. Se gândea, deci, femeia că îi va vindeca sufletul după cum l-a vindecat și pe acela. Și, într-adevăr, Hristos a tămăduit-o dându-i iertare de păcate.

„Doamne femeia ce căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță și tânguindu-se a adus Ție mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

Sfânta și Marea Joi§

„Când măriții ucenici la spălarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rău credincios, cu iubirea de arginți bolnăvindu-se, s-a întunecat… Vezi, iubitorule de avuții, cel ce pentru acestea spânzurare și-a agonisit. Fugi de sufletul nesățios care a îndrăznit unele ca acestea asupra Învățătorului. Cel ce ești peste toți bun, Doamne, slavă Ție.” (Tropar)

Patru lucruri se prăznuiesc în această zi: Spălarea picioarelor, Cina cea de Taină, Rugăciunea din Grădina Ghetsimani și Vânzarea și prinderea Domnului.

Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Și-a dezbrăcat hainele, s-a încins cu un ștergar și a spălat picioarele ucenicilor. Prin aceasta a vrut să îl facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte faptul că nu trebuie să umble după întâietăți: „Cel care vrea să fie întâiul, să fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se pe Sine pildă. La sfârșitul mesei pomenește și de vânzarea Lui. După puțin timp, luând pâinea a zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”; la fel și paharul, zicând: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea”! (Matei 26, 26-28). În acest fel, Mântuitorul Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii.

După aceea, arătându-Se om și știind cele ce aveau să urmeze, le spune ucenicilor: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38) și S-a rugat în Grădina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunoștea locul și, luând câțiva soldați, a venit să-L prindă. A fost prins și dus la Ana, la Caiafa și, în cele din urmă, la Pilat care, la presiunea iudeilor, L-a judecat și osândit dându-L să fie răstignit.

Acum Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos, tăgăduind că-L cunoaște. Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

În această zi, la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, se scoate Sfântul Agneț care se păstrează tot anul pentru împărtășirea celor bolnavi.

Sfânta și Marea Vineri§

În această zi se pomenesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face pomenire și de mărturisirea mântuitoare făcută de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Biserica numește Pătimirile Domnului: Sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinților, sfințenia însăși; mântuitoare – pentru că ele sunt prețul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoșătoare – pentru că nu poate fi ceva mai înfricoșător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.

În această zi nu se săvârșește Sfânta Liturghie, pentru că Însuși Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele a fost luat de la noi. (Matei 9, 15) Se fac numai ceasurile împărătești care ne pun înainte nemărginita smerenie a Domnului, Crucea cea dătătoare de viață și credința tâlharului.

Seara se săvârșește Denia Prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf de trei ori – semn al celor trei zile petrecute de Mântuitorul în mormânt.

„În mormânt, Viață, pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oștirile îngerești, smerirea Ta cea multă preamărind”. (Starea întâi – Prohodul Domnului)

Sfânta și Marea Sâmbătă§

În această sfântă zi pomenim îngroparea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea în iad, prin care neamul omenesc fiind ridicat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul Trup al Domnului, L-a îngropat în mormânt nou, punând o piatră mare la intrarea lui:

„Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul Lui curat și dumnezeiesc S-a pogorât în iad. Sufletul a fost despărțit prin moarte de trup și L-a dat în mâinile Tatălui. Și-a dat și propriul Său sânge, preț de răscumpărare pentru noi. Trupul Domnului a suferit și despărțirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciunea în înțelesul unei putreziri a trupului.

În această zi se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu vecernia.

„Să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur și nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor. Și merg înaintea Lui cetele îngerești cu toate căpeteniile și puterea, Heruvimii cei cu ochi mulți și Serafimii cei cu câte șase aripi, fețele acoperindu-și și cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia.” (Heruvicul din Sâmbăta Mare)