Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

„În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți". Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Iar Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.” (Luca 10, 25-37)

Biserica a rânduit ca în Duminica a XXV-a după Rusalii să fie citită Evanghelia care conține Pilda samarineanului milostiv rostită de Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind o tâlcuire a tainei mântuirii neamului omenesc și un dreptar pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte.

Întrucât lectura acestei Evanghelii precede începutul Postului Nașterii Domnului, Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă, să înțelegem semnificația ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea și cu milostenia, ca urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu. Prin toate acestea ne pregătim să primim în „peștera" sufletului nostru pe Hristos Domnul Care Se naște duhovnicește în viața fiecărui creștin potrivit credinței și iubirii sale față de Dumnezeu și de oameni.

Coborârea de la Ierusalim la Ierihon reprezintă înstrăinarea de Dumnezeu a omenirii păcătoase§

Pilda pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia de astăzi arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu. Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufletește și coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23). Totuși, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieții", adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au devenit cu timpul învățători formaliști și ritualiști ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică.

Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător sau pelerin, după cum ne spune Evanghelia, era considerat de evrei ca fiind un străin. De fapt, toți samarinenii erau considerați inferiori evreilor fiind de alt neam și de altă credință, adică înstrăinați de credința iudaică din cauza unor influențe străine și, ca atare, disprețuiți de iudei, cu toate că locuiau în regiuni vecine cu ei. Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin, diferit ca neam și credință, nu un prieten sau conațional al celui rănit. Chiar mai mult decât atât, călătorul milostiv este cineva de la care un evreu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor. Așadar, ceea ce distinge pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său. În acest sens, Evanghelia spune: „I s-a făcut milă de cel rănit aproape de moarte" (cf. Luca 10, 33). A mers spre el, l-a ridicat din locul în care fusese lăsat de tâlhari, i-a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l-a așezat pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, adică a Mântuitorului Hristos, înseamnă ridicarea naturii umane căzută în păcat și rănită de patimi. Hristos Domnul o unge cu untdelemnul Botezului (Sfântul și Marele Mir) care se dăruiește omului spre vindecare de păcat și creștere spirituală.

Iar vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului, pe care omul îl primește în Sfânta Împărtășanie dimpreună cu Trupul Domnului „spre vindecarea sufletului și a trupului", „spre iertarea păcatelor și viață veșnică".

Biserica, spitalul în care se vindecă rănile pricinuite de păcate§

Casa de oaspeți în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica. Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari celui care era gazda casei de oaspeți și i-a zis: „Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da" (Luca 10, 35). Cei doi dinari au fost tâlcuiți de unii Sfinți Părinți ai Bisericii ca fiind Vechiul și Noul Testament care se oferă umanității spre vindecare și mântuire de păcate „în casa de oaspeți" care este Biserica. Acești doi dinari pot simboliza și cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Cuvintele „când mă voi întoarce, îți voi da" se referă la a doua venire a Mântuitorului Hristos. Atunci El va răsplăti din belșug celor care în casa de oaspeți a lui Dumnezeu, adică în Biserică, s-au ostenit, cu timp și fără timp, pentru mântuirea oamenilor, pentru vindecarea și ridicarea lor din păcate și pentru dobândirea vieții veșnice.

Întrucât casa de oaspeți în care se vindecă cei răniți de păcate și patimi reprezintă Biserica, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal în care oamenii sunt judecați, ci spital în care ei se vindecă.

Evanghelia de astăzi ne arată, așadar, că tocmai un samarinean de la care nici unul dintre iudei nu se aștepta să-i facă vreun bine sau să-i fie de vreun folos săvârșește binele în mod dezinteresat. Fără a pretinde vreo recompensă sau vreo laudă, el săvârșește fapta bună doar pentru că îi este milă de omul suferind, doar pentru că este milostiv ca Dumnezeu Cel milostiv.

Fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii milostive a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor§

După ce a rostit Pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul Iisus Hristos i-a cerut învățătorului de Lege să spună care dintre cei trei oameni pomeniți înainte poate fi considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: „Cel care a făcut milă cu el" (cf. Luca 10, 37). Auzind acest răspuns, Mântuitorul îi spune învățătorului de Lege: „Mergi și fă și tu asemenea" (Luca 10, 37). Prin urmare, Evanghelia de astăzi nu se mărginește la descrierea unui gest frumos, ci ea este și un îndemn clar și ferm la acțiune, la fapta cea bună: „Mergi și fă și tu asemenea"!

Acest îndemn al Mântuitorului, care este de fapt concluzia practică a Pildei samarineanului milostiv, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale. Astfel se explică opera filantropică sau lucrarea caritabilă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Numele de Bunul samarinean a fost dat mai ales unor spitale. Deci, Samarineanul milostiv simbolizează iubirea lui Hristos și lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Dar nu numai lucrarea Bisericii înțeleasă ca instituție, ci și cea a fiecărui creștin în parte. Aproapele este, așadar, orice om care ajută pe semenul său, dar și orice om care se află în nevoi și așteaptă ajutorul celorlalți oameni, indiferent de neam, rang, funcție sau vârstă. În consecință, fiecare om poate deveni chipul milostiv al Bunului Samarinean, al milostivirii Mântuitorului Iisus Hristos, după cum prin fiecare om Hristos Domnul poate arăta iubirea Sa în lume, dacă inima fiecărui om devine milostivă.

Deci, samarinean milostiv este orice om care ajută pe semenul său aflat în situații dificile. Aproapele nostru nu este însă întotdeauna cel ce ne este nouă apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică sau fizică. Mulți părinți nu mai sunt cu adevărat aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum mulți copii nu mai sunt aproapele pentru părinții lor pe care i-au părăsit și nu îi mai ajută. Mulți oameni, care erau cândva prieteni apropiați unii cu alții, s-au înstrăinat cu timpul unii de alții și au devenit indiferenți sau chiar ostili unii față de alții. Deci problema aproapelui nu este una de ordin spațial, ci una de ordin spiritual.

Aproapele poate fi omul prin care Dumnezeu ne ajută cu harul Său, adesea într-un mod neașteptat§

De multe ori ne vine în ajutor un străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la care niciodată nu ne-am așteptat să ne ajute. Evanghelia ne arată, așadar, că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială sau vârstă, are o valoare eternă și unică. Fiecare om poate să devină mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cel căzut sau suferind. În istoria poporului român, pentru a răsplăti rugăciunile multe ale celor care au suferit sau au dorit să împlinească un act de dreptate sau un ideal nobil ca libertatea sau unitatea națională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar și prin oameni străini de neamul nostru. De pildă, România Mare s-a realizat mai ales prin conducători ai României ca regele Ferdinand și regina Maria, care nu aveau deloc sânge românesc în venele lor. Când Dumnezeu voiește ca să ridice și să ajute un popor, lucrează prin cine voiește El, când voiește și cum voiește, ca noi să învățăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, adesea, chiar și oameni străini de neamul nostru.

Așadar, uneori, aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om de la care nu te aștepți să primești ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne surprinde când lucrează prin el. De ce? Ca să nu ne punem nădejdea prea mult în oamenii cunoscuți, ci mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face dintr-un străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit pentru noi un indiferent sau chiar un dușman. Fiecare dintre noi poate fi aproapele cuiva dacă devine mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oamenii aflați în nevoi. Unii oameni ajung la disperare pentru că nu mai simt pe nimeni ca fiind aproapele lor, deși mulți oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai au pe cineva apropiat ca să-i încurajeze când sunt dezorientați sau neputincioși. Unii își pierd cumpătul și chiar își curmă zilele dacă nu i-a ajutat nimeni la timpul potrivit, cu rugăciunea și cu prezența smerită și milostivă lângă ei.

Prin urmare, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim, după posibilități, aproapele celui ce are nevoie de ajutorul nostru. În ultimii ani, Biserica noastră a intensificat opera de caritate, a înființat cantine pentru săraci, cămine pentru copii și case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi, iar prezența preoților de caritate se face simțită în spitale, în armată, în penitenciare, toate reprezentând o lucrare de Bun samarinean. Totuși, nevoia de ajutor fiind foarte mare, această activitate a Bisericii trebuie amplificată pentru a răspunde mai adecvat la îndemnul permanent al Mântuitorului Iisus Hristos: „Mergi și fă și tu asemenea"!

Să arătăm iubire milostivă prin fapte, nu doar prin cuvinte§

Evanghelia care conține Pilda samarineanului milostiv nu este doar o istorioară frumoasă, ci ea este pentru noi toți un program, un îndemn la fapte bune, iar dacă lucrăm cu iubire și bucurie pentru mântuirea altora, lucrăm și pentru propria noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos unește pe aproapele care ajută cu aproapele care este ajutat.

Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, dar limbajul faptelor bune săvârșite în situații concrete, fapte izvorâte din iubire sinceră, smerită și milostivă, este mai convingător decât orice vorbire pentru oamenii aflați în nevoi, răniți de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau singurătate. E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de ajutorare a acestora și împreună cu Statul și cu diferite instituții sau organizații să contribuie la alinarea suferinței lor. Astfel, mulți oameni vor simți că Bunul samarinean nu este o pildă din trecut, ci este iubirea lui Hristos lucrătoare și în prezent. Astfel, fiecare dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în „casa Lui de oaspeți". Iar dacă în adăpostul milostivirii Lui vindecătoare „am cheltuit" sau am ajutat mai mult decât ni s-a cerut, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din belșug bucuria harului Său, la a doua venire a Sa, când va judeca toate persoanele și popoarele după criteriul iubirii milostive arătate oamenilor aflați în nevoi.

În concluzie, putem spune că Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii este o Evanghelie a milostivirii și a vindecării. Iar iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu-Tatăl, arătată în iubirea milostivă a lui Iisus Hristos față de toți oamenii și împărtășită Bisericii și lumii întregi prin Duhul Sfânt, ne îndeamnă să arătăm și noi iubire milostivă față de toți oamenii, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin!