Părintele Constantin Sârbu – un mare slujitor al altarului

„M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»” (Pr. Constantin Sârbu)

Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe și Maria Sârbu, țărani săraci și buni ortodocși. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creștere de bunicii săi după tată și ei muncitori cu brațele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toții la Galați, câștigându-și existența muncind pe la alții. După absolvirea școlii primare la Galați, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galați, și l-au luat cu dânșii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el și bunica sunt alungați de nora din casă și își găsesc sălaș într-o cămăruță nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica muncește cu ziua, iar el slugărește la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de școală, până la vârsta de 15 ani¹.

La îndemnul bunicii, în 1919, susține examen de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați și reușește al treilea din 500 de candidați, în prima serie de elevi după primul război mondial. Deși era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de plata taxelor școlare și, spre a nu fi scos din seminar, muncește noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie și meditează băieți de oameni cu stare. În aceste condiții, a reușit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, ultima clasă, a VIII-a, absolvind-o la Seminarul din Roman².

În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie și la Conservatorul de Muzică din București. Până să-și găsească un mijloc de existență, a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piața Amzei, iar după ce gazda nu l-a mai primit, a dormit prin Gara de Nord, în sala așteptare, apoi, în căminul studențesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 noaptea, când se culca administratorul, în locul băieților plecați la petreceri sau împărțind patul cu vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14, 30, din ce rămânea de la cei care luau masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie București) ca maestru de muzică și s-a încadrat benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, ca administrator și colaborator al celor două reviste parohiale „Ortodoxia” și „Fântâna Darurilor”, înjghebând un cor de credincioși care vreme de peste 30 ani au cântat la această biserică³.

Dovezi de vrednicie§

După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, s-a angajat cântăreț la biserica Lucaci din Capitală, unde a funcționat aproape cinci ani, până în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu va organiza un cor și va preda muzică la Școala de fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va implica în activitatea misionară întreprinsă de Asociația „Patriarhul Miron”, ca urmaș al lui Nicolae Lungu, la ținerea corului⁴.

În 1934 se va muta la Huși, unde prin solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca diacon, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală din Huși, locuind în curtea centrului eparhial. Ulterior, pentru că avea „o voce foarte frumoasă” și pregătirea necesară, același episcop îl va numi director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar pe plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu⁵.

În calitate de director va reorganiza școala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscriși), cantină, bibliotecă, repetitor și farmacie pentru elevi. Totodată sporește fondurile școlii și începe să strângă material lemnos și cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcționau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită „Casa Vasuta”⁶.

Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit foarte mult în 1934 prin înființarea și coordonarea „Frăției Sf. Apostoli Petru și Pavel”, pe care poporul o considera ca „Oastea Domnului” în această eparhie. El era președinte activ, iar onorific era chiriarhul care uneori participa la adunările care se țineau la catedrală⁷.

Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală și de educare a cântăreților bisericești, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al județului Fălciu⁸.

Un alt merit al părintelui Sârbu la Huși este ridicarea azilului de bătrâni și copii orfani, de care orașul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit chiar de la părintele nostru, atunci când „un grup de credincioși din orașul Huși, întruniți în locuința preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în vederea unei consfătuiri privitoare la nevoile locale”, a hotărât înființarea unui „comitet de inițiativă”, pentru strângerea de fonduri necesare construcției. O delegație în frunte cu cu preotul nostru avea menirea să sensibilizeze autoritățile locale în vederea obținerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l primească chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise bucata de pământ din apropierea Hușilor, cunoscut „la Dealul Schitului”. Tot Episcopia va furniza mai multe produse necesare ridicării construcției. La această inițiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult și de soția sa, cu „lucrul femeii”⁹. Până la mutarea sa în București, părintele va ridica „o impunătoare clădire” în roșu, cu 22 camere și va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile și devizele fiind aprobate¹⁰.

Întrucât soția sa, Maria Sârbu, licențiată în Litere și Filozofie și scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană și franceză la liceul „Nicolae Bălcescu” din București, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huși la parohia nou înființată Parcul Călărași, din cartierul Vergului, fără biserică și fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc și sărac (la intersecția dintre Calea Călărașilor și Șoseaua Mihai Bravu)¹¹.

Pentru început, prin bunăvoința doctorului Victor Gomoiu, ctitorul și directorul Așezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujește fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor¹². „În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu – o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele –, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuțul paraclis de la subsol și îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin și cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuțul locaș de rugăciune se umplea de credincioși. De aici a pornit dorința de a se ridica monumentala biserică „Sf. Constantin și Elena”¹³.

În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau tratați de medici – ca doctori ai trupului –, dar și al celor din parohie, timp de șapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii — Bariera Vergului¹⁴.

Întâi de toate, are mari greutăți în obținerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecția străzilor Mihai Bravu cu Calea Călărași, pe care reușește să-l scoată din zone verde și să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăți la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiție și face memorii către autorități, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoință și intervine personal la Primăria Capitalei și la Comisia de Arbitraj. Situația terenului se clarifică abia în 1942 și cu sprijinul patriarhului Nicodim.

La ridicarea acestui mult dorit locaș de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soției sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetițe ale sale să le fie și tată și mamă¹⁵.

Mareșalul – ctitor§

Mareșalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susținerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa și la momentul punerii pietrei de temelie.

Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârșit la 28 iulie 1943, în prezența mareșalului Ion Antonescu, a soției sale și altor reprezentanți ai autorităților statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu.

Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulțumit mareșalului și Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunțând totodată că noul lăcaș de cult va avea și un subsol impunător, cu săli de lectură și o sală de conferințe, altfel spus „biserica culturii”. „Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinței. Și mai târziu, nădăjduim să înființăm un orfelinat pentru fetițe, o cantină pentru infirmi și bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-și reverse lumina alinătoare”¹⁶.

Însă, pe lângă greutățile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea și altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareșalul Antonescu se oferea să ridice biserica „pe socoteala sa”, susținând că „întâmpină dificultăți din partea preotului paroh C. Sârbu”. Totodată, pentru a-și atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi „discipol” al preotului Toma Chiricuță de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al „ereticului” Tudor Popescu, fost preot la „Cuibul cu barză” și că „în purtarea sa preoțească și misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracțiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa și acela caterisit”. Pentru susținerea celor arătate, protoiereul solicita o audiență la mareșal¹⁷.

La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Președinția Consiliului de Miniștri următorul răspuns: „În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călărașilor din București, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiți a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găsește în imediata vecinătate și are grabnică nevoie de biserică”¹⁸.

Astfel, mareșalul Ion Antonescu avea să susțină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaș se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriași militari și prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârșitul anului 1943 ajungându-se la cupolă¹⁹.

Cinema pentru catehizare§

La sfârșitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian și o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei²⁰.

În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente și îmbrăcăminte de la enoriași, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu și Cârlig, de lângă Iași. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulțumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor²¹.

Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase și culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ținut de corul parohiei „Parcul Călărași” Vergului, cu soliști de la Opera Română și Societatea de Radio, urmat de o conferință, însoțită de „proiecții luminoase”, ținută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineața de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoți, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acțiunea se desfășura „în folosul construcției bisericii”, potrivit invitației din care am extras aceste informații²².

Pentru susținerea de concerte religioase din partea parohiei, dar și pentru răspunsurile la slujbele care se țineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântărețului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorități la Canal. Dirijorii erau salariați, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcționar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcționa până în 1952, când a fost desființat la presiunea autorităților. Inițial repetițiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio²³.

La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ținea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu „a pus o fetiță să recite «Iisus e veșnic călător», care nu era în program”, apoi, după terminarea concertului, „a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»”. La sfârșitul momentului artistic, preotul „a îndemnat pe credincioși să vină la biserică să asculte concertele religioase”, mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face și „un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri”. La sfârșitul acestui concert, Olga Greceanu „a vorbit credincioșilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creștin a greșit Dumnezeu s-a îndepărtat de el și nu-i mai ajută la nimic, și a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viața este așa de grea și trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie”²⁴.

Conferințe în biserica Vergului a mai ținut Olga Greceanu și în alte ocazii despre „misiune”, „sfinți” sau a prezentat filmul „Giulgiul Mântuitorului”, în această acțiune înscriindu-se și participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuță, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel și ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la „Universul”, cu un cuvânt despre colindele la români²⁵.

Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a inițiat și întreținut „o adunare creștină de evanghelizare”, care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulți participanți erau foști membri în această organizație religioasă. Activitatea acesteia s-a desfășurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorități²⁶.

După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuția credincioșilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfințirea mare a bisericii va fi săvârșită în Duminica Floriilor a aceluiași an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu²⁷.

Îngrijorările Securității§

Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călărași deținem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securității, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoți în frunte cu episcopul Pavel Șerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianților de a-i îndruma pe noii căsătoriți în credința creștină, încurajându-i să-și crească copiii, potrivit învățăturii creștine. Astfel, arhiereul amintit „a ținut o predică în care îndemna pe cei căsătoriți să fie credincioși așa cum strămoșii noștri și-au clădit puterea pe credință”. Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, „care a îndemnat, ca și arhiereul, pe cei căsătoriți să nu uite sfatul și învățătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credința noastră strămoșească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziți în conștiința copiilor voștri credința în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltați în tinerele vlăstare conștiința că sunt creștini și mai presus de toate români»”.

Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, „care a accentuat și mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuți în respectul credinței, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupația ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecție pe care a făcut-o la o școală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de școală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Școlarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziția severă de drepți, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» și în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în fața cancelarului Bismarck, a luat poziția cu ochii spre cer și cu mâinile încrucișate, a spus «Tatăl nostru» atât de mișcător, iar când a ajuns la: «…și nu ne duce pe noi în ispită și ne mântuiește de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învățat să spună așa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Și, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheați ca tinerii să fie crescuți în respectul pentru credință, fiindcă ea ne-a dat tăria altădată și ne-o dă și acuma”²⁸.

În 1951, părintele Sârbu a înființat o cantină în subsolul bisericii, „unde făceam serviciul pentru săraci”, după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcționeze până l-a sfârșitul aceluiași an, când a fost desființată la presiunea autorităților. Totodată în parohie funcționa și o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioșii puteau împrumuta volume²⁹.

Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autoritățile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiți informatori trimiși de Securitate să „supravegheze” îndeaproape activitatea bisericească care se desfășura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puși să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securității îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu.

Un astfel de motiv la constituit „minunea” din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de „umbră”, apăruse o „cruce”. După apariția acestei „minuni” evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareșalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, și astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situație a pus pe jar autoritățile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei³⁰.

A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949³¹. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenția autorității bisericești.

Următoarea arestare și cea care avea să-i marcheze restul vieții s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuința avea să-i fie și percheziționată. Era învinuit de „uneltire contra ordinii sociale”.³²

A fost supus la numeroase anchete dure și interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenției; perioada Huși; relația cu Constantin Dărășteanu, inițiatorul mișcării de rezistență „Salvatorii României”; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcționarea și scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ținute și relațiile cu alți preoți și teologi. Practic întreaga sa viață este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal³³. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui și care suna astfel: „luni, curățarea bisericii; marți, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeștanie și Sf. Maslu, iar după amiază vecernie și acatist; joi și luni, între 17-20, participa la Corul Preoților de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineață sfeștanie și Sf. Maslu la credincioși, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtășanie, iar „dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică și mă pregăteam pentru duminică”; sâmbătă, dimineață utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie³⁴.

A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareșalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit și după 23 august și pentru care ar fi săvârșit parastase, ca și pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi inițiat și organizat activități ale Oastei Domnului la Huși și la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi inițiat „botezuri legionare”, de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării național-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înființat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele „Ajutorului legionar” (14 ianuarie).

Ancheta a pus accent pe relația părintelui cu Constantin Dărășteanu, fost membru al Partidului Național Țărănesc, inițiatorul unui grup de rezistență anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărășteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. „Am dedus, spune părintele, că este naționalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii și de funcționare a cantinei, precum și organizarea ei, spunând că este folositoare națiunii”.

În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărășteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ștampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris „Tito” și desenată o cruce, sub care era înscrisul „Fiți cu ea!”. Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: „Să răspândească în rândurile populației orice semne ar vrea el și numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situație defavorabilă”. „Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărășteanu că le răspândește în scopul de a crea în rândul populației o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR și că prin acțiunile lui «salvează» nația și biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărășteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea nației», rămânând foarte nemulțumit de răspunsul pe care i l-am dat”³⁵.

La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcționare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărășteanu pe care îl avea în posesie și ținut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără știrea părintelui nostru³⁶.

Pentru conturarea unui portret de legionar și anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele și de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceștia doar au stins varul, dar și pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei³⁷.

Condamnat pentru credință§

La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentința nr. 2168 a Tribunalului Militar București, la 8 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, pentru „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut și pedepsit de art. 209, punctul 4 și delictul de „deținere și necedare către RPR a valutei”, prevăzută și pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 și 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alți 23 inculpați pentru participare la mișcarea de rezistență „Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase³⁸.

După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) și Dej (1955) și lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil „legionar”, deși nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mișcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziție în celulă i se găsise „obiecte interzise” sau la 14 iunie 1958 cu „7 zile izolare”, deoarece i se găsise „un carnet scris”³⁹.

Din cauza regimului de tortură și înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu „boală ulceroasă duodenală”⁴⁰. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: „M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»”⁴¹.

La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana și Irina Sârbu. Așa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie și de Ana la 23 noiembrie același an⁴².

Deși trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaște libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în „domiciliu obligatoriu” la Viișoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenție, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile⁴³.

Despre perioada Viișoara a părintelui Sârbu avem prețioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când și el fusese trimis în același loc cu domiciliu obligatoriu: „Nu cunoșteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau l-aș fi cunoscut, ci pentru că, am înțeles atunci, el primea pe oricine. Avea o căsuță din lut cu o tindă și o cameră. Pereții erau acoperiți cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înțeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. […] Ciudat, el nu ținea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el.

[…] «Să vii Duminică la biserică», mi-a spus părintele despărțindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu. Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat, dar cu o mică turlă și un clopot. […] Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic, cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic.

La sfârșit, părintele a vorbit. Era o oarecare prudență în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliția locală, că eram urmăriți pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât, fără să vrei, te simțeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot. Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoțea toată săptămâna”⁴⁴.

La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu „manifestări dușmănoase” și astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că își stabilește domiciliul în București, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că își va revedea biserica pe care o ridicase și slujise odinioară⁴⁵.

Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuși dorea cu orice preț să slujească Domnului. Așa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din București, față de care patriarhul Justinian l-a întrebat: „Ce să-ți dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din București, Prea Fericite! – Știu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ți-oi da ție, tu faci din ea o grădină!”. Și așa a fost⁴⁶.

Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapienței, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapienței, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: „Cheile de la biserică și de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperișul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruța ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că și ea era deteriorată. Prin pereți se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereți. Am scos statuile și am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi și cu lacrimi pentru lucrarea sa”⁴⁷.

Aici, la biserica Sapienței, părintele Sârbu va constitui și o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios și foarte căutate de care frecventau acest locaș. Această situație însă a atras atenția autorităților care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv⁴⁸.

Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huși sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reușea cu succes să-i implice și pe credincioșii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că „părintele a disprețuit bunurile pământești, dar s-a îngrijit de cei în suferință: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea și nu accepta cerșetori la ușa bisericii, dar avea evidența unor persoane în vârstă, fără pensie și fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureștiul; avea evidența lor și le trimitea regulat ajutoare. Credincioșii bisericii și alți apropiați de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acțiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaște repartizarea fondurilor și a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârșea o sfeștanie în locuința unei credincioase sărace din parohie, exclamând: „Tare mă simt bine în casa săracului!”⁴⁹.

Ultima perioadă a vieții părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenție, dar și de urmărirea Securității. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienței, la sfârșitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriași pentru a cerceta biblioteca și a împrumuta cărți pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securității, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienței, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat și anchetat la Securitate⁵⁰.

Internat și operat în spital, părintele avea să-și presimtă sfârșitul. A cerut un preot pentru a se împărtăși ultima oară. Așa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viața părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienței: „Pe atunci nu înțelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i așeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtășea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, și-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani și ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienței reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”⁵¹.

Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul.

După prohodirea părintelui Constantin Sârbu, care a avut loc în ziua de 25 octombrie 1975, în curtea bisericii Sapienței, în prezența credincioșilor care l-au iubit, preotul Petre F. Alexandru, consilier la Arhiepiscopia Bucureștilor și fost coleg și prieten cu cel dispărut, între altele, a zugrăvit în cîteva cuvinte portretul acestui preot jertfelnic.

OPERA (selectiv):

• Fii preot din cea dintâi clipă, în „Cronica Hușilor”, an I (1934), nr. 9, noiembrie, p. 15-19;
• Sfințenia misiunii preoțești (conferință preoțească din 8 octombrie 1935), în CH, an II, nr. 10, oct. 1935, p. 341-357;
• Jugul meu este ușor, CH, an III, nr. 4, aprilie 1936, p. 128-131;
• Pentru noi, în CH, an III, nr. 9, sept 1936, p. 324-326;
• Slove de pe lespedea inimii, CH, an IV, nr. 3, martie 1937, p. 39-45.

(Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu – Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005

Note:

¹ Arhiva Cabinetului Patriarhal (în continuare ACP), dosar 43/1964, f. 1 (Memoriul pr. Constantin Sârbu adresat Patriarhului Justinian la 28 februarie 1964); Arhiva Ministerului Justiției, Direcția Instanțelor Militare (în continuare AMJDIM), fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291v-292. Tatăl său a murit în ianuarie 1945.

² ACP, dosar 43/1964, f. 2; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 295v-296.

³ ACP, dosar 43/1964, f. 3.

⁴ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 296-297.

⁵ Arhivele Naționale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond Dudu Velicu, dosar 325, f. 264; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 12, f. 297, 312; „Cronica Hușilor”, an I, nr. 6, august 1934, p. 30.

⁶ ACP, dosar 43/1964, f. 4; „Cronica Hușilor”, an V, nr. 5, mai 1938, p. 202.

⁷ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 264-264v.

⁸ „Cronica Hușilor”, an IV, nr. 6, iunie 1937, p. 145; Ibidem, an V, nr. 5, mai 1938, p. 193-194. Postul de protoiereu îl ocupa cu delegație din ianuarie 1938 (ACP, dosar 43/1964, f. 4).

⁹ „Cronica Hușilor”, an VI, nr. 12, decembrie 1939, p. 659-666.

¹⁰ Ibidem, an V, nr. 7, iulie 1938, p. 310-311.

¹¹ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 293v, 298; „Cronica Hușilor”, an V, nr. 10, octombrie 1938, p. 466.

¹² Noua capelă era instalată în fostul Spital „30 Decembrie”, construit inițial ca Așezămintele „ASR Principesa Elena”, la sfârșitul anilor ’20, de către doctorul Victor Gomoiu, un mare ctitor de locații spitalicești și un apropiat al Bisericii (Benone Duțescu, Victor Gomoiu (1882-1960), București, Editura Medicală, 1970, p. 167-171). Parohul bisericii Schitu Măgureanu din București, preotul C. Dincescu, îl caracteriza pe medicul Gomoiu astfel: „Îi sunt din fericire păstor sufletesc și mă mândresc cu un asemenea fiu duhovnicesc, fiindcă iubește Biserica neamului său, cu toată căldura și cu dragostea de bun creștin și de bun român” (Omagiu Doctorului Victor Gomoiu, 1932, p. 88).

¹³ Un mare mărturisitor creștin - Preotul Constantin Sârbu, editor Xenia Mămăligă, București, Editura Bonifaciu, 2000, p. 17.

¹⁴ Arhiva Arhiepiscopiei Bucureștilor (în continuare AAB), dosar 1/1938, f. 39-40; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 285.

¹⁵ AAB, dosar 225/1942, f. 118-119; AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291. Despre acest tragic moment avem mărturia părintelui nostru către un apropiat al său: „[…] Acolo, în biserica de la Vergului eu am depus un suflet. Într-o noapte mi s-a arătat în vis și mi-a spus: «Pentru această biserică pe care tu vrei s-o construiești îți voi lua un suflet, cel mai drag. Și nu după mult timp a murit soția mea. Fetițele erau de 3 și de 5 ani»” (Un mare mărturisitor creștin, p. 95).

¹⁶ „Curentul”, an XVI, nr. 5550, 31 iulie 1943; Ibidem, nr. 5551, 1 august 1943, p. 1; „Revista de Istorie Militară”, nr, 1 (35), 1996, p. 8-9.

¹⁷ ANIC, fond PCM, dosar 1216/1943, f. 44-45.

¹⁸ Idem, fond PCM-CM, dosar 231/1944, f. 9.

¹⁹ Ibidem, f. 46-47.

²⁰ Ibidem, f. 55, 208-209. Evident că la acestea s-au adăugat și contribuțiile benevole, mai ales a celor din parohie (Ibidem).

²¹ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291-299v.

²² ANIC, fond Dudu Velicu, dosar 1030, f. 33.

²³ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 12, f. 302.

²⁴ ANIC, fond DGP, dosar 75/1946, f. 317-317v. Potrivit notei, la concert au participat 300 de persoane, dintre care 40-50 bărbați, 40 de copii, iar restul femei (Ibidem).

²⁵ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 12, f. 308; Un mare mărturisitor creștin, p. 18.

²⁶ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 264v.

²⁷ AAB, dosar 91/1948, f. 203-205; ANIC, fond DGP, dosar 77/1946, f. 218.

²⁸ ANIC, fond DGP, dosar 75/1946, f. 143-143v. Gestul părintelui Sârbu este o reacție față de inițiativa puterii comuniste de scoatere a învățământului religios din școli, în conformitate cu noua lege a învățământului din 4 august 1948, și cu încercările de interzicere a catehizării în spațiul eclezial. Practic, dacă avem în vedere gestul părintelui Sârbu, educația religioasă, mai ales la copii, putea fi dată într-un mod incipient de către părinți. Detalii despre această problemă a se vedea în studiul nostru Anul 1948: Catehizarea în Biserica Ortodoxă Română, în „Omagiu istoricului Constantin Bușe”, Focșani, 2004, p. 695-715.

²⁹ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 288; Un mare mărturisitor creștin, p. 18.

³⁰ Un mare mărturisitor creștin, p. 18, 95. Din mărturiile unor foști credincioși de la parohia Bariera Vergului se pare că „minunea” a constat în apariția imaginii Maicii Domnului cu pruncul (Ibidem).

³¹ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 1, f. 291v.

³² Ibidem, f. 234, 238, 240-243. Rezultatul percheziției a fost „negativ” (Ibidem).

³³ În dosarul penal pe care l-am putut consultat interogatoriile consemnate sunt din: 12-16, 21, 25, 28 ianuarie, 4-5, 16-18, 22-25 februarie, 2-4, 12, 15-16, 18, 30 martie, 1-2, 10, 19, 20-22 aprilie, 4, 17, 22, 24 mai, 19 iunie, 2, 8 și 21 iulie.

³⁴ Ibidem, vol. 12, f. 289-290.

³⁵ Ibidem, vol. 1, f. 267v, 288v.

³⁶ Ibidem, f. 158, 210.

³⁷ Ibidem, f. 210v. În interogatoriul din 17 februarie, părintele spunea că a refuzat să intre în Mișcarea legionară, în anul 1940, la propunerea fostului său coleg de Seminar Teologic, preotul Ștefan Palaghiță, în schimbul ridicării într-un an de zile a bisericii Vergului de către legionari (Ibidem, f. 299; vol. 12, f. 301). În interogatoriul din 19 iunie, părintele Sârbu recunoștea că în anii 1946-1947 l-a ajutat pe fiul preotului Ștefan Palaghiță, în vârstă de 13 ani, cu bani pentru haine și taxele școlare, deși știa că este urmărit de autoritățile statului (Ibidem, f. 365). De altfel, după ieșirea din pușcărie, părintele își întreba retoric apropiații dacă prin activitatea sa misionar-pastorală „face legionarism”, precum i se reproșase în timpul anchetei (Un mare mărturisitor creștin, p. 106).

³⁸ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 10, f. 335, 341.

³⁹ Ibidem, f. 305, 312, 327, 346. Pe coperta dosarului său de penitenciar este scris mare cu roșu „Legionar”, deși la rubrica apartenența politică este scris „apolitic” (Ibidem, f. 301-301v).

⁴⁰ Ibidem, f. 310. Într-o fișă medicală din același dosar era diagnosticat cu „spondiloză cu lambo-sciatică, boală ulceroasă”, iar într-un certificat medical din 13 ianuarie 1957 este trecut „maladie ulceroasă gastro-duodenală cronică” (Ibidem, f. 303; vol. 1, f. 307).

⁴¹ Un mare mărturisitor creștin, p. 95.

⁴² AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 10, f. 320, 323, 326.

⁴³ Ibidem, vol. 16, f. 5, 12, 15.

⁴⁴ Un mare mărturisitor creștin, p. 20-22.

⁴⁵ AMJDIM, fond Penal, dosar 20909, vol. 16, f. 21, 28.

⁴⁶ Un mare mărturisitor creștin, p. 101.

⁴⁷ Ibidem, p. 30.

⁴⁸ Ibidem, p. 83-84, 103.

⁴⁹ Ibidem, p. 97, 133.

⁵⁰ Ibidem, p. 81. Din mărturia altei credincioase de la Sapienția aflăm că cei de la Securitate i-au cerut părintelui nostru să dea în scris cele spuse de unii credincioși urmăriți la spovedanie. Altfel spus, să divulge taina Spovedaniei. La acestea părintele le-a răspuns: „Eu nu pot sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu și lui mamona”. Astfel, presiunile Securității la adresa părintelui erau foarte mari, mai ales în timpul frecventelor anchete (Ibidem, p. 141-142).

⁵¹ Ibidem, p. 135.