Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.” (Luca 12, 16-21)

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii a fost rânduită de Biserică să fie citită în această primă duminică a Postului Nașterii Domnului, pentru că este plină de învățături în ceea ce privește urcușul nostru duhovnicesc spre marea sărbătoare a Crăciunului, deoarece Dumnezeu, „bogat fiind întru milă” (Efeseni 2, 4), a voit ca prin Hristos „să arate în veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său" (Efeseni 2, 5-7).

În Sfânta Scriptură, bogăția și sărăcia nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu și de semeni. Iată de ce Sfânta Evanghelie se încheie cu aceste cuvinte: „Așa se întâmplă cu cel ce își adună comoară pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu" (Luca 12, 21).

Patima lăcomiei cauzează decăderea și însingurarea omului§

Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina nu se referă la un om anume, ci bogatul lacom, nemulțumitor și nemilostiv poate fi orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un atașament exclusiv de bunurile materiale limitate și trecătoare din lumea aceasta.

Bogăția nu este rea în sine, pentru că ea vine de la Dumnezeu, dar modul folosirii ei poate fi rău sau bun. Evanghelia ne arată că, deodată, pe neașteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o folosește. Dumnezeu l-a miluit din belșug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, așteptând ca și el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost așa. Recolta aceasta neașteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu și de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu și de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală față de un dar material neașteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimașă, care-i schimbă însuși modul de a raționa, îl „înnebunește" din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulțumească lui Dumnezeu și să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu și de semeni. El nici nu mulțumește lui Dumnezeu, nici nu miluiește pe săraci, ci se gândește doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbește doar cu sine însuși, pentru că se gândește numai la sine însuși.

„Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te" (Luca 12, 19) își spune sieși bogatul din Evanghelie. În planul său de viitor, bogatul folosește verbele: a se odihni, a mânca, a bea, a se veseli, însă între acestea nu apare verbul „a mulțumi", nici verbul „a dărui". Vedem, așadar, că sufletul bogatului nemulțumitor și nemilostiv a devenit întru totul trupesc, el nu mai este suflet duhovnicesc. Singura lui preocupare este aceea de a se supune trupului lacom de a mânca, de a bea și de a se veseli, în totală uitare de Dumnezeu și de semeni. Modul în care sufletul „se odihnește" este, de fapt, „îngroparea" lui în cele materiale. De aceea, Dumnezeu îi spune: „Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău!" (Luca 12, 20). Sufletul a început deja să se îngroape în cele materiale, fiind înrobit de trupul care după moarte se va îngropa în materia pământului. Vedem aici o moarte spirituală, o cădere și o decădere a bogatului lacom și pătimaș, prin reducerea vieții umane la starea ei biologică, la dimensiunea ei pur materială: „Mănâncă, bea și te veselește, suflete!" (Luca 12, 19). Chiar veselia bogatului a fost tâlcuită de Sfântul Chiril al Alexandriei ca fiind veselia legată de plăcerile trupești pătimașe, provocate de îmbuibarea pântecelui cu mâncare și băutură.

Îmbogățirea în Dumnezeu§

Marea iluzie a bogatului lacom de a-și construi fericirea numai pe averi materiale, pe care le adună în hambare noi, mai mari, este taxată de Evanghelie ca fiind o nebunie. De aceea, Dumnezeu îi spune acestui om pe care bogăția l-a dezaxat și l-a dezumanizat: „Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?" (Luca 12, 20). Adică moartea te va desparte de toate averile materiale. Dar cine sunt, oare, cei care vor cere sau vor lua sufletul acestui om bogat, deoarece în textul Evangheliei nu se spune: „Dumnezeu îți va cere sufletul tău", ci „vor cere"? Acest plural misterios s-ar putea referi fie la îngerii Domnului care duc sufletele oamenilor în fața Dreptului Judecător, fie la demonii care deja puseseră stăpânire asupra acestui om bogat prin patimile lăcomiei și ale plăcerilor trupești. Oricum, ceea ce contează în text este faptul că moartea fizică a omului are și o dimensiune spirituală, de evaluare a vieții pământești: „vor cere de la tine sufletul tău" înseamnă: vor cere să răspunzi de modul cum ai trăit viața pe pământ.

Evanghelia se încheie printr-o concluzie de o mare gravitate: „Așa se întâmplă cu cel care își adună bogății (materiale) pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu" (Lc. 12, 21). Sfârșitul nefericit al bogatului lacom și nemilostiv este cauzat de patima sau obsesia lui pentru a acumula averi materiale trecătoare. Evanghelia ne arată însă că există și o altă formă de îmbogățire decât îmbogățirea cu averi materiale trecătoare. Și anume, îmbogățirea spirituală în Dumnezeu, adică îmbogățirea sufletului cu daruri spirituale, cultivate ca virtuți ale sufletului: credința, iubirea, smerenia, răbdarea, speranța, dărnicia sau milostenia ș.a. Aceste bogății sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi. Ele sunt lumina sufletelor sfinților.

Faptele milosteniei trupești și sufletești§

Ne îmbogățim în Dumnezeu când Îi mulțumim pentru darul vieții și al sănătății, pentru ajutorul primit de la El, întrucât, prin rugăciune, iubirea lui Dumnezeu devine bogăția sufletului nostru.

Însă ne îmbogățim și mai mult în Dumnezeu când din darurile primite de la El, ca semne ale iubirii Sale, dăruim și altora prin milostenie. De fapt, acesta este și scopul Sfintei Evanghelii de astăzi: să ne învețe că dărnicia lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim și noi darnici sau milostivi, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiți milostivi, precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este!" (Luca 6, 36).

Înțelegând gravitatea cuvintelor Evangheliei de astăzi pentru bogații nemilostivi și în același timp speranța pe care o dau cuvintele Mântuitorului celor care se îmbogățesc spiritual în Dumnezeu, Biserica ne îndeamnă permanent să unim postul cu rugăciunea și cu milostenia. Iar milostenia poate fi materială (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) sau spirituală, când oferim cuiva în dar un cuvânt bun, o vizită unui bolnav, o încurajare unui om deznădăjduit, o mângâiere unui om întristat, un sfat înțelept unui om dezorientat.

În contrast cu milostenia care aduce bucurie, lăcomia aduce certuri între vecini, prieteni, rudenii, procese, bătăi, chiar și ucideri, aduce vrajbă între popoare. O mulțime de războaie au avut ca mobil principal lăcomia și duhul de stăpânire asupra altora. Iar sărăcia, dacă nu este convertită sau transformată în efort de îmbogățire spirituală a vieții omului în comuniunea cu Dumnezeu, aduce și ea multe rele, ca invidie, răzvrătire, ură, furt, violență, deznădejde.

Evanghelia de azi e o lumină a folosirii bogăției ca dar al lui Dumnezeu care trebuie împărțit de cel bogat cu oamenii săraci. Acest adevăr este rezumat de poporul român în următoarele cuvintele inspirate din Evanghelie: „Dar din dar se face Rai". Adică din darurile primite de la Dumnezeu trebuie să facem și noi daruri, ca să intrăm în Împărăția milostivirii lui Dumnezeu, după ce ne-am îmbogățit sufletește în relația noastră cu Dumnezeu, în har. De fapt, numai când devenim milostivi primim bucuria Raiului în sufletul nostru, întrucât ne asemănăm cu Dumnezeu Cel Milostiv.

Biserica îndeamnă pe bogați să facă milostenie, iar pe săraci să ceară ajutorul lui Dumnezeu§

Luminată de Evanghelia lui Hristos, Biserica, de-a lungul veacurilor, i-a îndemnat pe împărații, regii și domnitorii creștini să facă milostenie. De pildă, la Bizanț, în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Hristos, împăratul vizita căminele de bătrâni, bolnavi și săraci, iar apoi oferea bani mulți Bisericii pentru ca aceasta să organizeze opera filantropică sau caritabilă pentru cei nevoiași. Tot așa și Biserica Ortodoxă Română i-a îndemnat pe domnitori, voievozi, boieri și pe toți oamenii înstăriți să facă milostenie, să îi ajute pe cei săraci, întrucât Însuși Hristos Domnul vine în mod tainic prin ei spre noi. Astfel, în Țările Române, primele bolnițe sau spitale, cămine de bătrâni, orfelinate și case pentru pelerini au fost organizate de Biserică adesea cu sprijinul creștinilor bogați și milostivi.

Deși pentru monahi votul sărăciei de bunăvoie este o regulă, Biserica nu propovăduiește totuși sărăcia ca fiind un ideal și pentru credincioșii mireni, ci îi îndeamnă pe toți să practice milostenia sau ajutorarea săracilor, adică din darurile pe care le primesc de la Dumnezeu și le înmulțesc prin muncă să ofere și celor ce au mare nevoie de ajutor. Pe de altă parte, Biserica nu consideră sărăcia materială a omului ca fiind o stare de disperare, ci îndeamnă pe săraci să transforme sărăcia lor materială într-o îmbogățire spirituală, prin rugăciune și smerenie, prin cuvânt bun și faptă bună, prin hărnicie și speranță.

În concluzie, Biserica ne îndeamnă să ne îmbogățim mai mult sufletește sau duhovnicește, prin credință, bunătate sufletească și fapte bune, unind postul cu rugăciunea și cu milostenia, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin!