Cu siguranță că toți ne amintim de copilărie. Cu momentele ei frumoase sau poate mai puțin frumoase. Cu naivitățile și stângăciile ei. Cu mirosul parfumat al primăverilor înmugurite sau cu amintirea mâinilor înghețate după o bătaie cu bulgări de zăpadă.

Copilăria, indiferent de vremuri, va dăinui atâta timp cât Dumnezeu va lăsa viața pe pământ. Copilul din noi va exista atâta vreme cât noi vom trăi.

Astăzi, sub pretextul ideii de evoluție, s-a schimbat și viziunea asupra copilăriei. Parafrazându-l pe Savatie Baștovoi, care afirmă că: „Oamenii nu evoluează. Oamenii pot fi educați sau nu, dar nu pot fi mai evoluați decât alții. Oamenii nu evoluează, se schimbă doar lumea din jurul lor.”, putem spune că nici copilăria nu a evoluat. S-a schimbat numai maniera în care este abordată. S-a schimbat modul de a-i privi pe copii.

În societatea de azi copiii sunt programați când să apară sau dacă să apară sau nu. Cariera este pusă înaintea ideii de a avea copii. Atunci când apar, copiii sunt de multe ori niște lanțuri prinse de picioarele unor mame dornice de a urca pe scara socială sau de a fi în top pe piața muncii. De multe ori sunt priviți ca o povară pentru familie. Bucuria nașterii este înlocuită de grija nefondată a zilei de mâine. De parcă Dumnezeu ar trebui să lipsească din această ecuație, de parcă noi suntem cei care îi aducem pe lume și-i creștem pe copii fără ajutorul Lui Dumnezeu. Iar dacă un copil face greșeala de a se naște acolo unde nu a fost dorit, este abandonat sau este crescut într-o lipsă totală de responsabilitate.

Puține sunt cazurile în care bucuria nașterii este însoțită de lacrimi de mulțumire către Dumnezeu. Puține sunt cazurile în care părinții încearcă să îi crească pe copii cât mai responsabil în fața Domnului. De multe ori aceștia se luptă cu marii dușmani ai copilăriei vremurilor noastre: televizorul și internetul. Din dorința de a avea timp pentru ei înșiși și pentru treburile casnice, cei mai mulți părinți îi abandonează pe cei mici în fața acestor „prieteni” care le distrug copilăria. Unii părinți, mai zeloși în cele ale educației, de cum se nasc pruncii, îi pun în preajma unui aparat radio sau în fața ecranului, pretextând că vor să îi învețe să vorbească mai repede sau să îi învețe cu gălăgia. Cei mai mulți cercetători afirmă faptul că un copil nu ar trebui să privească la televizor până la vârsta de doi ani. Nu de multe ori auzim la cele mai în vârstă femei sau la așa zisele prietene zicându-le proaspetelor mămici: „Trebuie să îți faci timp și pentru tine. Lasă-l la desene animate și ocupă-te de tine sau de ce trebuie prin casă.” Greșeală mai mare nu se poate din partea unei mame. Să lași copilul în compania unor ecrane fade, care inoculează, de multe ori subliminal, idei ce nu corespund credinței noastre ortodoxe și unei educații sănătoase, să crezi că cei mici pot învăța mai mult din animații decât o pot face prin exemplul direct sau prin joaca cu jucăriile sau jocurile frumoase ale copilăriei. Adio V-ați ascunselea, adio Baba oarba, adio Cât e ceasul împărate, Nu te supăra, frate, Țintar sau Ulii și porumbeii. Adio plimbărilor în aer liber cu părinții sau joaca cu aceștia pe creste montane. Adio cărților de povești și poeziilor. Azi avem jucării de toate tipurile, de toate formele și mărimile, prin care, cei mai mulți dintre noi sperăm să înlocuim golul pe care l-am creat între noi și copii. Azi avem desenele animate, fala și mândria tuturor părinților. Trăiască desenele animate! Trăiască televizorul și internetul care distrug sufletele copiilor noștri! Noi să avem timp liber de ale noastre! Mai avem și tablete, telefoane de ultimul răcnet. Și nu este de ajuns. Trebuie să avem fiecare câte un exemplar pentru ca să nu ne certăm. Tata trebuie să urmărească meciul pe nu știu ce canal de televiziune, mama are de văzut serialul în care Alfonso o părăsește pe Mirandolina, sora cea mare trebuie să urmărească filmul cu sirene, iar cel mic trebuie să vadă desenul animat cu Sughiț. Și iată cum familia creștină este reunită la bine și la greu. Adio rugăciune comună de dimineață sau seara. Adio mersul împreună la biserică duminică dimineața. Totul pare atât de învechit într-o societate „evoluată”. Despre post nici nu mai este vorba. Au timp copiii toată viața după ce vor crește mari să postească, după ce vor însuși obiceiuri pe care nu le mai poate nimeni dezrădăcina.

În fața atâtor provocări ale societății noastre ne vedem îndreptățiți să strigăm, chiar dacă strigătul nostru poate părea mut: „să nu distrugem copiii încă de cum se nasc, să nu distrugem copiii din noi pentru că știm că o condiție esențială pentru a avea acces în împărăția Lui Dumnezeu este aceea de a fi curați ca pruncii!”