„Și a zis Dumnezeu să facem luminători pe tăria cerului ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte și să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele și anii.” (Facerea 1,14)

Acestea le-a făcut în ziua a treia, după ce a făcut verdeața în ziua a doua, ca să nu creadă omul că originea vieții este de la soare. Odată cu creația a fost creat și timpul - „Și a fost seară și a fost și dimineață” -, arătând ziua liturgică ca zi a creației.

Deci Dumnezeu a rânduit zilele, săptămânile, lunile și anii pentru viața omului pe pământ. Căci precum Dumnezeu a creat lumea în cele 6 zile și în a șaptea zi, pe care a sfințit-o, S-a odihnit, tot așa I-a poruncit omului zicând: „Șase zile să lucrezi iar în ziua a șaptea care este sâmbăta Domnului Dumnezeului tău, să nu faci niciun fel de lucru în această zi.”

La fel și ziua întâi din luna a șaptea, luna septembrie, a șaptea lună de la creație, a binecuvântat-o, a dat-o poporului său spre bucurie. Legat de luna aceasta, amintim că și arca lui Noe, după ce au scăzut apele potopului, s-a odihnit pe Muntele Ararat.

Tot în această lună Moise s-a coborât a doua oară din munte aducând cu el Tablele Legii. În această lună arhiereul cel mare al Legii vechi intra singura dată din an în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor unde aducea jertfă sângeroasă pentru sine și pentru neștiințele poporului.

Praznicul acesta al începutului de an Nou bisericesc a fost așezat de sfinții părinți de la Sinodul I de la Niceea aducând aminte de începutul activității Domnului nostru Iisus Hristos când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (LXI, 1-2):

„Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsați,
Și să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca 4,17-19).

Romanii au așezat începutul anului la 1 septembrie ca zi de amintire a biruinței lui August împotriva lui Antonie și a Cleopatrei.

Sfinții părinți de la Sinodul I de la Niceea au ținut cont și de rânduielile societății romane. Aceștia țineau o poruncă a împăratului August prin care o dată la 15 ani se adunau impozitele datorate împăratului. Această perioadă se numea Indictionul, fiind împărțit în trei perioade de 5 ani. În prima perioadă se aducea fier pentru scuturi, coifuri și săbii ale armatei. În a doua perioadă se aducea argint pentru plata soldaților, iar în a treia perioadă era adus aur pentru împodobirea zeităților păgâne.

Anii finali ai acestor perioade se numeau Lustrum (strălucit). Oamenii se veseleau pentru că impozitele strânse erau predate Cezarului de bunăvoie. Astfel Sfânta Biserică a primit să prăznuiască începutul Indictionului în ziua 1 a lunii septembrie împreună cu toată lumea și cu evreii, care tot în această lună prăznuiesc anul nou civil.

În natură descoperim începutul acesta și în anul pastoral al albinelor care, odată cu 1 septembrie, se pregătesc pentru iernat, pentru supraviețuirea lor peste iarna grea, pentru puietul din primăvară.

Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, nu este numai întemeietorul bisericii ci și axa timpului, mijlocul istoriei religioase. Înainte de venirea lui Hristos, ea se îndrepta spre El. După întruparea Lui a început să curgă timpul și să se numere anii. Așadar, Sfânta Biserică prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al romanilor, creștinul dezbrăcându-se de omul cel vechi și îmbrăcându-se în omul cel nou, după chipul ziditorului său Hristos.

De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Sfântul Apostol Pavel:

„Întru înnoirea vieții să umblăm”. (Romani 6,4)