Asumarea Crucii - calea mântuirii în Hristos

Evanghelia Duminicii după Înălțarea Cinstitei Cruci (Luarea Crucii și urmarea lui Hristos)

„Zis-a Domnul: cel care voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde; dar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Și ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb, pentru sufletul său? Iar cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el, când va veni în slava Tatălui Său cu sfinții îngeri. Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moarte, până când nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind cu putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Evanghelia Duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci Mântuitorul Iisus Hristos face referință la cruce zicând: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Apoi, explică spunând: „cine voiește să-și salveze sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl pierde pentru Mine și pentru Evanghelie, spune Mântuitorul Iisus Hristos, acela îl va mântui" (Mc. 8, 35). Iar apoi întreabă: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Mc.8, 36-37).

Evanghelia acestei duminici conține o mulțime de învățături care se referă la scopul vieții noastre pe pământ. Mântuitorul Hristos ne învață că grija cea dintâi pe care trebuie să o aibă omul în viața pământească este mântuirea sufletului, care este mai de preț decât orice bun trecător din lumea aceasta.

În acest înțeles, Evanghelia ne arată taina mântuirii ca fiind asumare a crucii din viața personală, lepădare de sine și urmare a lui Hristos.

Dumnezeu respectă libertatea omului§

Hristos Domnul cheamă sau invită la mântuire pe toți oamenii, dar nu forțează pe nimeni să-L urmeze, deoarece respectă libertatea omului. De aceea, El zice: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Dumnezeu dorește ca omul să răspundă chemării la mântuire în mod liber, pentru că mântuirea înseamnă iubire față de Dumnezeu și iubire față de aproapele, exprimată în mod liber. Prin urmare, noi putem să ascultăm de Dumnezeu sau să fim nepăsători, să-L căutăm sau să-L ignorăm, chiar afirmând că El nu există ori că cerul și pământul ar fi doar rezultatul întâmplării sau al hazardului, nu creația lui Dumnezeu. Ca atare, folosim aerul creat de Dumnezeu, apa creată de Dumnezeu, ne încălzim de la soarele creat de Dumnezeu și ne hrănim din roadele pământului creat de Dumnezeu, în totală necunoaștere sau uitare de Dumnezeu. Trăim doar biologic, fără nici un orizont teologic. Deci libertatea omului este atât de mare, că deși el trăiește în creația lui Dumnezeu, totuși omul se poate comporta ca și când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, omul poate răspunde la iubirea Lui sau o poate refuza, poate dobândi mântuirea sau poate pierde mântuirea, se poate uni cu Dumnezeu sau se poate despărți de El.

De aceea, Hristos Domnul spune: „De voiește cineva să vină după Mine" (Mc. 8, 34). Dacă voiește cineva să se mântuiască, vine la Hristos, ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl împlinește în fapte bune. Libertatea omului ca persoană creată după chipul Persoanelor divine este respectată de Însuși Dumnezeu, întrucât libertatea este o componentă esențială a demnității persoanei umane. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că mântuirea omului este o lucrare bazată pe o propunere liberă a lui Dumnezeu Cel veșnic de a dărui omului viață veșnică și pe răspunsul liber al omului la invitația lui Dumnezeu. Astfel, Hristos Domnul vrea să spună: „De voiește cineva să vină după Mine" se va mântui, dar dacă nu voiește, nu se va mântui, pentru că nu intră în mod liber într-o legătură de viață eternă cu Dumnezeu, izvorul vieții veșnice.

Așadar, Dumnezeu dăruiește viață veșnică și fericită doar celor care o caută sau o primesc în mod liber. El cheamă pe om de la neființă la ființă și îl menține în existență, dăruind tuturor oamenilor învierea de obște, însă fericita existență veșnică sau fericita viață veșnică o primesc numai cei care răspund în mod liber iubirii lui Dumnezeu, adică primesc harul mântuirii, îl cultivă, îl fac roditor și mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul vieții. Din acest motiv, cea mai prețioasă și solemnă lucrare a Bisericii este Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie sau Liturghie Euharistică, care înseamnă mulțumire sau recunoștință arătată lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cunoscute și necunoscute de noi, dar mai ales pentru darul existenței și al mântuirii.

În concluzie, putem spune că omul este liber să trăiască duhovnicește după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic și să dorească veșnicia sau să trăiască doar trupește, să mănânce și să bea, să doarmă și să se afirme până la mormânt, crezând că după moartea trupului nu mai este nimic, nici o formă de existență a persoanei umane, adică a sufletului.

De ce trebuie să urmăm lui Hristos?§

Darul cel mai mare pe care îl poate căuta sufletul credincios este viața veșnică, deoarece oamenii sunt creați după chipul Preasfintei Treimi Celei veșnice (cf. Facere 1, 26). Întrucât Hristos este deodată Dumnezeu și Om, are în El viața veșnică, după cum spune El surorilor lui Lazăr, Marta și Maria, zicând: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi" (In. 11, 25). Deci, chiar dacă va muri omul cu trupul, va fi viu cu sufletul, dacă se unește cu Hristos prin credință, prin Sfintele Taine și prin fapte bune.

Când urmăm lui Hristos nu mergem după un om muritor, ci după Dumnezeu Cel veșnic Care S-a făcut Om pentru ca pe oamenii pământeni și muritori să-i ducă la înviere și la viață veșnică, netrecătoare și nelimitată.

Lepădarea de sine - eliberare de egoism pentru a iubi fără patimă§

Evanghelia de astăzi ne arată că pentru a urma lui Hristos avem nevoie de lepădarea de sine. Ce înseamnă această lepădare de sine? Ce înseamnă această negare de sine? Nu înseamnă oare o depersonalizare? Cum să ne lepădăm de noi înșine când ne iubim pe noi înșine atât de mult, încât uităm de Dumnezeu și de semenii noștri?

Lepădarea de sine pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o cere înseamnă schimbarea felului de a fi și de a viețui, adică să nu mai trăim în mod egoist, numai cu gândul la noi înșine, ci mai întâi să ne gândim la Dumnezeu, Izvorul vieții noastre, și la cei din jurul nostru, părinți, frați, vecini, oameni săraci, bolnavi, neajutorați și, astfel, de la iubirea de sine egoistă sau pătimașă să trecem la iubirea sfântă de Dumnezeu și de semenii noștri.

Iubirea de Dumnezeu și de semeni ne ajută să ieșim din închisoarea egoistă a sufletului nostru. În esență, de sine înseamnă deschiderea sufletului nostru pentru ca iubirea sfântă a lui Dumnezeu sau harul Lui să lumineze viața noastră, iar noi să transmitem această iubire semenilor noștri. Această lepădare de sine pentru a dobândi o iubire nepătimașă este, de fapt, o înviere din mormântul egoismului și o bucurie de comuniune cu Dumnezeu, în rugăciune, și cu oamenii, în fapte bune. Astfel, lepădarea de sine ne ajută să urmăm lui Hristos pe calea mântuirii. Ca atare, viața lui Hristos devine Viața vieții noastre.

Hristos schimbă crucea noastră în bucurie a învierii§

În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în Mine" (Gal. 2, 20), sau: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Cu alte cuvinte, el vrea să spună: nu mă laud cu ceea ce fac eu, ci cu ceea ce face Dumnezeu cu mine și prin mine; mă laud cu harul lui Dumnezeu care locuiește și lucrează în mine, nu cu puterea mea limitată, nu mă încred în gândirea mea egoistă, plină de sine, ci în înțelepciunea lui Dumnezeu arătată în Hristos Cel răstignit și înviat. Adică prin puterea Crucii lui Hristos, ca iubire smerită și jertfelnică, se răstignește ceea ce este egoist, lumesc și păcătos în om, ca să pătrundă în sufletul lui sfințenia lui Dumnezeu. Când cerem iertarea păcatelor, ne curățim de păcate, de comportarea noastră egoistă, iar când cerem lui Dumnezeu să ne miluiască, mila Lui sau iubirea Lui milostivă ne sfințește și ne face ființe iubitoare de Dumnezeu și de semenii noștri, fără patimă, adică fără dorință de avere, de stăpânire și de slavă lumească.

Această sfințire prin Cruce, ca răstignire a egoismului din noi și înviere sau ridicare la o iubire curată, este rodul lepădării de sine și al purtării Crucii în urmarea lui Hristos. Numai astfel putem spune împreună cu Apostol Pavel: „noi avem gândul lui Hristos" (I Cor. 2, 16), adică gândim în comuniune cu Hristos. Vedem că lumea este darul lui Dumnezeu, nu produsul întâmplării, iar fiecare persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu are o valoare unică și veșnică în fața lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de fapt, pregătirea pentru urmarea lui Hristos sau pentru viața în Hristos.

Hristos Domnul mai spune că pentru a-I urma Lui, omul care se leapădă de sine trebuie să își ia crucea sa. Crucea materială văzută cu ochii trupești este un obiect format din două brațe unite: unul vertical și altul orizontal, dar crucea spirituală este o stare din viața omului, care nu se vede cu ochii trupești, ci se simte ființial sau duhovnicește. Astfel, crucea, în înțeles duhovnicesc, este constatarea că ne lipsește ceva, este conștiința finitudinii, adică aspirăm spre infinit și etern, dar constatăm că suntem mărginiți în putere și muritori. Crucea mai înseamnă și o suferință prelungită, o nereușită care ne-a marcat viața, un dor neîmplinit sau un ideal nerealizat. Pentru cineva crucea poate să însemne o copilărie de orfan în care nu a primit iubirea părinților, sau o tinerețe zbuciumată, sau o căsnicie nefericită. Pentru alt om crucea poate să însemne o sărăcie permanentă, o boală incurabilă, sau o situație grea din care încearcă să iasă cu osteneală și dificultate. Oricum, pentru mulți oameni crucea înseamnă o neîmplinire, cum spune poetul: „Și viața aceasta-i bun pierdut / De n-ai trăit cum ai fi vrut".

În general, fiecare om are o cruce a vieții sale, mai ușoară sau mai grea, o neputință de-a realiza pe deplin un ideal dorit. Dar Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: fiecare să-și ia crucea sa și să-I urmeze Lui. Adică să nu o poarte singur, ci să o poarte cerând ajutorul Său, al lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care cu iubirea Sa milostivă schimbă crucea noastră în bucurie a învierii, transformă suferința în speranță, singurătatea în comuniune și neputința în biruință.

Cei care au trecut prin suferință înțeleg mai bine crucea altora§

Când omul trece prin necazuri și suferință, el se poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Dacă nu se apropie de Hristos mai mult, cerându-I ajutorul, cel suferind poate cădea în deznădejde. Sunt unii oameni care, sub povara suferinței, bolii și necazurilor, și-au pus capăt zilelor, deoarece au căzut în deznădejde întrucât, slăbind credința lor, a slăbit și răbdarea lor sau puterea lor de a îndura suferința. Însă cei care și-au pus nădejdea în Dumnezeu și au simțit puterea Lui, au trecut prin suferință, boală, încercare și au biruit. De aceea, Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți: Eu am biruit lumea" (In. 16, 33). Prin simpla sa voință sau putere, omul nu poate dobândi mântuirea sau viața veșnică, deoarece mântuirea este unirea omului cu Dumnezeu. Omul are deci nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să poată purta crucea sa, după cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi" (Matei 11, 28).

De aceea, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, spunem: „Doamne, ajută-ne", „Doamne, miluiește-ne", „Doamne, mântuiește-ne". Astfel, noi arătăm că Sfânta Cruce ne duce spre Hristos Cel răstignit și înviat, ne unește cu Hristos Cel ce transformă durerea în bucurie, suferința în speranță și neputința în putere.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască puterea de a căuta mântuirea sufletului mai mult decât orice bogăție din lumea aceasta, adică să dobândim Împărăția iubirii și fericirii veșnice a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înțelegem că dacă trecem prin suferință, prin necazuri, prin ispite, prin tot felul de lipsuri, Hristos Domnul Care cunoaște crucea noastră nu dorește ca noi să suferim, ci ne cheamă să ne apropiem mai mult de El, să simțim ajutorul Lui, să transforme singurătatea și suferința noastră în bucuria întâlnirii cu El, Cel răstignit și înviat. Sunt mulți oameni care, deși săraci material, sunt foarte bogați în credință, speranță și iubire, au fețele senine și mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate. Însă întâlnim și oameni bolnavi, revoltați, răzvrătiți, oarecum certându-se cu Dumnezeu, pentru că nu pot da sens suferinței lor, în timp ce alți bolnavi se roagă lui Dumnezeu ca să-i ajute, să le curățească sufletul de păcate și să-i mântuiască; să le întărească iubirea de Dumnezeu și de semeni. Astfel, mulți oameni care au trecut prin suferință au devenit mai milostivi. Adesea cei care au trecut prin suferință, sărăcie și necazuri înțeleg mai bine crucea altora, dar și cunosc mai bine ajutorul lui Dumnezeu primit în vreme de încercare.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să fim nu numai închinători sau cinstitori ai Sfintei Cruci, ci și următori ai lui Hristos Care ne izbăvește de suferință și ne cheamă la bucurie și pace sufletească, la slava Împărăției lui Dumnezeu despre care se vorbește la sfârșitul Evangheliei de azi. De aceea, ne rugăm lui Hristos zicând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim", având credință tare că Dumnezeu „cu Crucea Sa păzește pe poporul Său". Amin!