Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului)

„Zis-a Domnul: ascultați pilda aceasta: a ieșit semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, o parte a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros și, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor și spinii, crescând o dată cu ea, au înăbușit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoașteți tainele împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, și auzind să nu înțeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânța este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceștia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceștia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogățiilor și a plăcerilor vieții acesteia, se înăbușă și nu rodesc desăvârșit. Iar cele din pământ bun, aceștia sunt cei care, cu inimă curată și bună, auzind cuvântul, îl păstrează și fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.” (Luca 8, 5-15)

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În a douăzeci și una duminică după Rusalii, se citește la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbește despre un semănător și despre patru situații diferite în care au ajuns semințele aruncate pe pământ.

Astfel, Mântuitorul ne spune că, dintre semințele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânță a căzut pe un loc cu pietriș, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânță a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbușită de aceștia. A patra sămânță a căzut pe pământ bun și „a făcut rod însutit“. În încheierea primei părți a pildei, Mântuitorul Iisus Hristos rostește cuvintele: „Cine are urechi de auzit să audă“.

Cuvântul lui Dumnezeu, călcat în picioare de nepăsare și neglijență§

Neputând să înțeleagă mesajul parabolei, ucenicii au cerut să li se arate tâlcul acesteia, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înțelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele rostite, lăsându-i pe cei care le aud să ajungă la înțelesul duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulțime de sensuri, de înțelesuri duhovnicești care se descoperă și în funcție de înțelepciunea, experiența și starea duhovnicească a ascultătorului.

De această dată, însă, Mântuitorul explică El Însuși pilda rostită, arătând că sămânța căzută lângă drum, călcată în picioare și apoi mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni „care aud cuvântul, dar vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Așadar, primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, rostit de către Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolțească. Astfel, oamenii înșelați de diavol spun: cuvântul acesta „nu ne privește pe noi“, „nu mai este actual pentru zilele noastre“, „nu are semnificație pentru mine ca rang, ca vârstă sau ca poziție socială“. În multe feluri diavolul găsește motive ca să ia repede din inima omului cuvântul Evangheliei. Foarte adesea, diavolul îi păcălește pe oameni cu nepăsarea ori cu uitarea sau, cum se mai spune: pe o ureche intră cuvântul și pe cealaltă iese.

Călcarea în picioare a seminței căzute pe calea obiceiurilor rele face ca în inima omului să nu rodească cuvântul lui Dumnezeu, fiind, în cele din urmă, răpită de diavol, chiar fără să ne mai dăm seama. Foarte interesant e faptul că, în prima parte, când Mântuitorul vorbește despre sămânța căzută la marginea drumului, spune că „păsările cerului au mâncat-o“, iar mai apoi, în tâlcuire spune: „vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască“. Așadar, văzduhurile nu sunt străbătute numai de duhuri bune sau îngeri buni, ci și de îngeri răi, de demoni care caută să întunece viața omului. De aceea, Biserica are rugăciuni de invocare a îngerilor buni păzitori, ca să ne ajute, dar avem și rugăciuni de îndepărtare a duhurilor diavolești, a demonilor întunecați, care păcălesc, chinuiesc și urăsc pe oameni, căutând să-i îndepărteze de mântuire, prin neascultarea și nerodirea cuvântului lui Dumnezeu. Ispita uitării cuvântului, a diminuării importanței acestuia echivalează, așadar, cu soarta seminței de la marginea drumului, adică a cuvântului mântuitor care, împiedicat să încolțească, este, în cele din urmă, răpit prin lucrarea și viclenia diavolului, când omul nu are trezvie sufletească, când nu veghează spiritual.

A răsărit, dar nu s-a întărit: credința nestatornică§

A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânța care a căzut în loc pietros, sunt cei care „auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceștia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă“. Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul mântuitor și cred în el atât timp cât le merge bine, cât sunt sănătoși, cât timp au rezultate bune în activitatea cotidiană, câștigă bine, sunt bine văzuți de cei din jurul lor, sunt lăudați și apreciați. Când vine însă vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferințe, ispite, necazuri, se întreabă: „Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine și nu pățesc nimic!“. Și, astfel, începe îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea și învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieții. Astfel, mulți oameni care erau evlavioși în copilărie, în tinerețe ori cât timp lucrurile au mers bine, își pierd mai apoi credința, nerezistând încercărilor. Entuziasmul lor de la început a făcut să răsară sămânța cuvântului lui Dumnezeu, dar ceea ce a răsărit nu a crescut suficient pentru a fi o credință statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas o credința superficială, șovăielnică și ușor influențabilă de filosofii și curente de gândire străine de Evanghelie. În acest fel, cel care a fost credincios până la o vreme, în vreme de încercare se leapădă de adevărata credință, se rătăcește sau chiar devine necredincios.

Spinii grijilor lumești sufocă iubirea de Dumnezeu și de aproapele§

A treia categorie de oameni, despre care vorbește Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa, sunt cei care primesc cuvântul, acesta prinde viață în sufletele lor, dar nu ajunge să rodească din cauza înăbușirii lui de către factori externi și secundari: „aceștia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogățiilor și a plăcerilor vieții acesteia, se înăbușă și nu rodesc desăvârșit“. Omul zilelor noastre nu mai are timp să se roage dimineața pentru că are prea multe griji: cum să înceapă ziua, cum să ajungă la serviciu, cum să rezolve probleme imediate, și atunci uită tocmai esențialul: totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu.

Există azi oameni care sunt atât de copleșiți de grijile lumești, încât nici nu mai știu care este rostul vieții și nici nu mai știu exact dacă mai sunt persoane libere ori s-au transformat în roboți. Aceștia trăiesc sufocați sub presiunea evenimentelor, a factorilor externi, a grijilor imediate, de procurare a hranei, a îmbrăcămintei, de organizare a muncii, câștigului etc., încât nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și a-l împlini ori pentru a se întâlni în rugăciune cu Dumnezeu-Cuvântul, cu Iisus Hristos. Această înăbușire a vieții din cauza prea multelor griji îi face pe unii oameni să-și piardă atât credința, cât și echilibrul vieții sănătoase.

În ultimul an, marcat de efectele crizei financiare, am putut vedea această imagine, a credinței înăbușite de spinii grijilor lumești, stare care i-a condus pe mulți la deznădejde și chiar la sinucidere.

Acumulăm mult în afară, dar prăpastia din suflet se adâncește§

Grijile pot, uneori, să întunece atât de mult orizontul vieții, încât unii, de frică să nu-și piardă rangul, bogăția, poziția lor socială, se dezumanizează, ajung să nu mai creadă în nimic și nu mai găsesc un sens al vieții dincolo de eșecul temporar. Această înăbușire a vieții prin grijile prea multe face ca omul să nu mai construiască viața sa mai întâi pe relația cu Dumnezeu Cel milostiv și dătător de viață, ci doar pe consumul lucrurilor trecătoare.

Mântuitorul îi include în această categorie și pe cei care slăbesc vigoarea sufletului prin alergarea după bogății și plăceri trecătoare. E atât de mare tirania dorinței de îmbogățire cu lucruri trecătoare, încât nu mai rămâne timp și loc în inimă pentru bogățiile netrecătoare, pentru iubirea eternă, singura care poate odihni sufletul nostru. Acumulăm mult în afară, dar prăpastia din suflet se adâncește. Mântuitorul spune: „Adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură“ (Matei 6, 20), referindu-se la bogăția faptelor bune, a rugăciunii, la lumina pocăinței și bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Acestea sunt bogățiile pe care ar trebui să le căutăm în fiecare zi, în toată clipa și în tot ceasul, pentru că nu cunoaștem nici ceasul morții, nici ziua judecății particulare.

Iubirea lui Dumnezeu este izvor de pace și bucurie§

Evanghelia mai spune că, în această categorie, a oamenilor cu sufletul înăbușit de griji, se numără și cei înrobiți de plăcerile vieții.

Sunt o mulțime de oameni care folosesc sfârșitul de săptămână doar pentru distracție și relaxare. Desigur, după o săptămână de muncă, clipele de destindere sunt binevenite, însă relaxarea, odihnirea, pacificarea nu trebuie căutate doar în distracții egoiste. Oamenii care merg duminica la biserică, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru ei și pentru familia lor, primesc o pace și o bucurie deosebită, care-i întăresc și-i eliberează de grijile acumulate în timpul săptămânii.

În cei aproape 18 ani de păstorire la Iași, am văzut de nenumărate ori credincioși care veneau să se închine înaintea moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva, cu fața întunecată de griji, de suferință, de necazuri. Însă după ce participau la Sfânta Liturghie ori după ce se spovedeau și se împărtășeau, ieșeau afară alți oameni, cu fața plină de o lumină care dădea mărturie despre pacea sufletească pe care o aflaseră în rugăciune. Această pace sfântă, dobândită în biserică, este vindecătoare de suflet, nefiind precum pacea provizorie dintre oameni, negociată și semnată pe hârtie, ci este pacea Mântuitorului Hristos (cf. Ioan 14, 27), o pace duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Cei care sunt prea mult preocupați de plăcerile trecătoare nu mai caută valorile netrecătoare, comuniunea cu Dumnezeu, iertarea păcatelor, pacea sufletească, bucuria care vine din întâlnirea omului cu Dumnezeu și întreolaltă. Însă cei ce cred în Dumnezeu Cel veșnic o fac pentru a trăi veșnic în lumina și iubirea Lui.

Inima curată și bună - oglindă a iubirii lui Dumnezeu§

În sfârșit, Mântuitorul spune că abia a patra sămânță a adus rod. Așadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învățătura Evangheliei, transmisă prin Biserică. Foarte semnificativ e faptul că Hristos-Domnul spune că pământul cel bun în care a rodit sămânța este „inima curată și bună“. Așadar, dacă inima nu-i curată, ci e vicleană, nu-i pocăită, ci e întunecată, nu poate fi roditoare. „Dumnezeule, curățește-mă pe mine, păcătosul și mă miluiește“ ori „inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și cu duh stăpânitor mă întărește“, rostim de mai multe ori în timpul Sfintei Liturghii. Inima curată, inima sinceră, inima pocăită, inima curățită prin lacrimile pocăinței și prin spovedanie, prin împărtășanie și prin fapta cea bună redevine haina cea luminoasă, primită la Sfântul Botez.

Inima curată trebuie să fie și bună sau milostivă, pentru că există oameni cu inimă curată, dar nu și milostivi, sunt evlavioși, dar zgârciți. Or, Mântuitorul spune că „inima curată și bună“ face roditor cuvântul. Inima curată și bună este inima curățită de păcat și inima milostivă, care se arată în cuvântul bun și fapta bună, în milostenia sub forma ajutorării celui în nevoie ori a sfătuirii celui neștiutor, pentru că sunt o mulțime de fapte de milostenie pe care putem să le facem fără bani, dacă avem suflet bun, inimă curată și bună.

Inima curată și bună este spațiul duhovnicesc în care devine roditor cuvântul mântuitor și de viață dătător al Evangheliei lui Hristos. Cine sunt cei mai cunoscuți oameni din categoria celor roditori duhovnicește? Sfinții, desigur! Sfinții Bisericii sunt cei dintâi care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viața lor, pentru că și-au curățit inima de păcate prin pocăință, au luminat-o și au sfințit-o prin rugăciune și au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Când un om este sincer, curat cu sufletul, bun și milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care „face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți“ (Matei 5, 45). Sfântul nu este un om cu o bunătate negociată, condiționată, calculată, ci este un om cu o bunătate rodită prin har și nevoință, statornică, permanentă.

Bunătatea inimii rodește prin rugăciune§

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca să urmăm pilda sfinților pentru a primi și mai bine această lumină adâncă din Pilda semănătorului! Nu este suficient doar să știm mult, ci este nevoie și să ajutăm mult. Foarte adesea, cunoaștem pe de rost cele mai importante texte din Sfânta Scriptură, dar nu le punem în practică, pentru că nu ne simțim în stare, nu avem suficientă putere. De aceea, este necesar să cerem stăruitor sprijinul Domnului Iisus Hristos, Care a spus: „Fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Așadar, este imposibil să împlinim Evanghelia lui Hristos fără să ne rugăm Lui, fără să cerem ajutorul Lui. De aceea, noi, românii, zicem foarte adesea când începem o lucrare: „Doamne, ajută!“; „Doamne, ajută-ne!“; „Doamne, miluiește-ne!“; „Doamne, trimite mila Ta, trimite ajutorul Tău!“. De asemenea, luăm în rugăciunile noastre, ca împreună rugători, pe sfinți. Dacă nu am avea pe sfinții lui Dumnezeu, nu am putea să biruim toate ispitele și nu am putea să biruim egoismul din noi înșine. Însă văzând pilda sfinților și, mai ales, cerând ajutorul lor, simțim o putere care face ca lumina cuvântului din minte să coboare în inimă. Iar atunci când Evanghelia vorbește despre inima roditoare, ea nu se referă doar la organul principal al sistemului sangvin. Inima, în înțelesul dat ei de Sfânta Scriptură și de Sfinții Părinți, nu este doar susținătoarea vieții trupești, ci este și centrul vieții spirituale al persoanei umane, starea în care se unește gândirea umană cu simțirea și voința umană, colaborează cu harul Duhului Sfânt. Așadar, inima bună este locul în care gândirea se unește cu simțirea binevoitoare și toate se sfințesc prin conlucrarea cu Duhul Sfânt.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să venim cu tot mai multă dragoste la biserică, să cerem sfinților să ne ajute să avem inimă bună și curată, să sporim în dragostea față de Hristos și semeni, să creștem în credință și să ne arătăm milostivi și buni în faptele de întrajutorare a semenilor noștri, spre slava lui Dumnezeu, spre cinstirea sfinților și spre a noastră mântuire! Amin.