Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii (Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr)

„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe prooroci: să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 19-31)

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia Duminicii a XXII-a după Rusalii ne prezintă pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Această pericopă este plină de învățături duhovnicești care ne arată că, după moartea trupului, sufletul trăiește și își aduce aminte de toate faptele săvârșite în timpul vieții pe pământ. Avem, deci, în Evanghelia de astăzi mărturia clară a Mântuitorului privind existența și viața sufletului după despărțirea sa de trup, după moartea fizică a omului.

Starea sufletului după moarte§

Evanghelia ne spune adevăruri fundamentale pentru înțelegerea legăturii care există între viața pământească a omului și viața de dincolo de mormânt a sufletului uman. Ea ne arată că sufletul omului, după ce se desparte de trup, merge fie în comuniunea drepților și a sfinților, adică în fericita existență a raiului, fie în nefericita existență a iadului. Această precizare este deosebit de importantă deoarece ea ne arată valoarea vieții omului pe pământ. Deși viața omului pe pământ este una trecătoare, de ea depinde viața sufletului după moarte, după despărțirea sa de trup.

Vedem din pericopa evanghelică de astăzi că sufletul omului după despărțirea sa de trup nu stă într-o stare de nepăsare, de indiferență, într-un somn sau într-o amorțire, ci sufletul are conștiința luminată și comunică acolo cu alte suflete, cu sufletele drepților care au trăit pe pământ în credință, împlinind voia lui Dumnezeu, iar în viața de după moartea trupului se bucură de harul sau de prezența iubirii lui Dumnezeu, ca răspuns al împlinirii voii Lui în viața lor pământească.

De asemenea, vedem că sufletele după moarte sunt conștiente de starea în care se află și de deosebirea dintre rai și iad. Focul despre care vorbește Evanghelia de astăzi, văpaia în care se afla sufletul bogatului nemilostiv, a fost tâlcuită de către Sfinții Părinți ai Bisericii ca fiind o mustrare a conștiinței, un regret, o suferință a conștiinței pentru răul săvârșit sau pentru binele pe care putea să-l facă omul pe pământ, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu respectă libertatea omului de a alege între bine și rău§

Într-adevăr, pilda bogatului nemilostiv ne arată, într-o formă concentrată, taina vieții omului, valoarea inestimabilă a vieții pământești care, deși trecătoare, determină fericirea sau nefericirea veșnică a sufletului nemuritor, creat după chipul lui Dumnezeu Cel nemuritor sau veșnic viu.

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr reprezintă două persoane diferite, două stări sociale diferite și două stări spirituale diferite. Bogatul, spune Evanghelia, trăia toate zilele sale în multă și mare slavă. Era îmbrăcat în porfiră, adică mătase scumpă, în vison și în haine de in, de asemenea scumpe. Toată ziua se afla în veselie, în ospețe, pe când săracul Lazăr era bolnav, plin de bube, suferind, iar la suferința sa se adăuga și singurătatea. El nu mai era un om printre oameni, ci un om printre câini, pentru că numai câinii erau aproape de el și îi lingeau bubele ca și cum i le-ar fi pansat. Câinii din jurul lui deveniseră mai omenoși decât omul bogat și nemilostiv care nu vedea pe Lazăr ca pe un om, ci ca pe un viețuitor între animale. Vedem două stări de viață umană diferite, una trăită în lux, ospețe și veselie, iar alta în sărăcie, suferință și singurătate.

Această prezentare a două stări sociale și sufletești opuse, trăite de doi oameni diferiți, ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului de a-și trăi viața pe pământ în mod diferit. Însă, după ce viața pământească a bogatului s-a sfârșit, acesta a fost înmormântat. Ca atare, Evanghelia vorbește doar de trupul bogatului înmormântat, fiindcă bogatul era numai trup, a trăit numai biologic. De multă vreme, el își îngropase sufletul în trup, trăind numai trupește, nu duhovnicește. Sufletul său, în loc să înduhovnicească trupul său, a devenit cu totul trupesc, „s-a făcut țărână" încă din timpul vieții. Pe de altă parte, despre moartea săracului Lazăr, Evanghelia spune că sufletul acestuia a fost dus de îngeri în ceruri, în sânul lui Avraam, adică în fericita comuniune a drepților care în timpul vieții lor pământești au împlinit voia lui Dumnezeu, rugându-se Lui și răbdând toate încercările, necazurile și suferințele cu nădejdea în ajutorul Său.

Moartea schimbă starea vieții omului§

În partea a doua a Evangheliei vedem cum se schimbă stările vieții bogatului și săracului. Bogatul nemilostiv, cel care pe pământ a trăit numai în plăceri materiale, în consum de alimente și în confort de haine frumoase, acum se chinuiește în văpaia iadului. Iar săracul Lazăr, cel care a trăit în foame și sete, bolnav și neglijat de oameni, se află acum în sânul lui Avraam, adică în comuniunea drepților care și-au pus nădejdea numai în ajutorul lui Dumnezeu.

Ne întrebăm ce fapte a făcut unul sau altul dintre acești doi oameni pe care ni-i prezintă Evanghelia. În general se spune că fiecare om va fi judecat după faptele sale, încât va fi părtaș al fericirii raiului, dacă a făcut fapte bune, iar dacă a făcut fapte rele, se va chinui în iad. Nu cunoaștem nici faptele rele ale bogatului nemilostiv, nici faptele bune ale săracului Lazăr; Evanghelia nu le pomenește. Nu se spune pentru care fapte rele a fost trimis bogatul nemilostiv în iad, nici pentru care fapte bune a fost trimis săracul Lazăr în rai. Se spune doar că se cuvenea ca cel care a trăit în fericire trecătoare pe pământ să fie acum nefericit, iar cel care a suferit pe pământ să se bucure acum în ceruri.

La prima lectură, Evanghelia ne ajută să înțelegem că există o dreptate a lui Dumnezeu, o lege a compensației, a echității. Cei care s-au bucurat prea mult de cele materiale în lumea aceasta, fără a mulțumi lui Dumnezeu pentru darurile primite și fără a fi milostivi cu cei mai săraci decât ei, nu se vor mai bucura de fericire în viața de dincolo de mormânt. Dacă citim totuși mai atent, observăm că cei doi oameni, bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, nu au fost judecați în primul rând după faptele lor, ci după starea duhovnicească a vieții lor. Bogatul nemilostiv a trăit într-o stare spirituală de totală decădere. El nu mulțumea lui Dumnezeu pentru că i-a dat bogăție, sănătate și viață fără tulburare, nici nu avea milă de cei săraci. Prin urmare, nerecunoștința, nepăsarea și nemilostivirea l-au coborât pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman. A fost dus în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-avea în suflet nici un dram de iubire smerită și milostivă, ca să se poată apropia de Dumnezeu Cel milostiv și de sfinții Lui cei milostivi.

Nerecunoștința și nemilostivirea - semne ale decăderii spirituale a omului§

Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu a trăit pe pământ după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, după cum ne spune Mântuitorul: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6, 36). Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru darurile vieții, bogatul nemilostiv a devenit și insensibil sau nepăsător față de suferința semenilor săi. El a devenit indiferent față de suferința săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Astfel, fiindcă n-a trăit în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate să ajungă în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăția lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală și lăcomie materială.

Toată atenția bogatului nemilostiv se concentra asupra propriei persoane, încât el trăia într-o stare de autosuficiență, de mulțumire de sine, de apreciere de sine, de laudă de sine. El nu se mai gândea nici la Dumnezeu, nici la săracii care aveau nevoie de ajutorul lui. Într-un cuvânt, putem spune că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoștință, nepăsare și nemilostivire, pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut.

Dumnezeu vede nu numai faptele omului, ci și starea sufletului său§

Pe de altă parte, vedem pe săracul Lazăr care este dus de îngeri în rai nu atât pentru că ar fi făcut multe fapte bune, cât pentru starea îmbunătățită a sufletului său. Binele pe care l-a săvârșit săracul Lazăr constă în curățirea, luminarea și îmbogățirea sufletului său prin virtutea răbdării cu nădejde în Dumnezeu, fără răzvrătire, prin neosândirea aproapelui, nici măcar a bogatului nemilostiv, prin tăcerea sa smerită și pașnică. Deși sărac din punct de vedere material, Lazăr și-a îmbogățit sufletul cu virtuți multe; deși viețuitor în lume, el a trăit în singurătate ca un pustnic, care îmblânzește sau pacifică animalele prin pacea sufletului său.

Săracul Lazăr este răsplătit pentru starea sfântă a sufletului său. Întrucât avea înainte de moarte un suflet bun, el se bucură acum de bunătățile cerești cele netrecătoare. Deși sărac și bolnav, El nu s-a supărat pe Dumnezeu, nu s-a răzvrătit, nu a cârtit, nu a zis: „Doamne, de ce eu sunt atât de sărac, iar bogatul acesta nemilostiv atât de avut? De ce eu sunt atât de bolnav, iar el atât de sănătos? De ce ești nedrept cu noi?" Ci, în tăcere pașnică și smerită răbdare, săracul Lazăr și-a întărit, luminat și modelat sufletul său în bunătate. Deși era foarte singur, săracul Lazăr nu s-a plâns de singurătatea sa, ci s-a bucurat de prietenia câinilor care deveniseră mai solidari sau mai omenoși cu el decât oamenii indiferenți și nemilostivi.

Evanghelia de astăzi ne descoperă un adevăr fundamental. Și anume că în fața lui Dumnezeu nu contează numai mulțimea faptelor bune, ci în primul rând contează bunătatea sufletului. Dacă multele fapte bune pe care le-am săvârșit ne duc la mândrie și laudă de sine, atunci nu ne-am îmbogățit cu adevărat sufletul. Numai când faptele bune sunt unite cu smerenia, cu răbdarea, cu rugăciunea, cu zidirea duhovnicească a sufletului bun, atunci starea sufletului nostru este o stare binecuvântată și mântuitoare. Cu alte cuvinte, vedem că iadul sau raiul începe încă din lumea aceasta în sufletul nostru. Când cultivăm bunătatea și milostivirea, ne deschidem spre rai, spre bunătățile netrecătoare ale lui Dumnezeu. Iar când în sufletul nostru cultivăm nepăsarea, nemilostivirea, răutatea, egoismul, atunci noi înșine, în mod liber, ne îndreptăm spre iad ca existență chinuită, egoistă sau individualistă, fără comuniune de iubire.

Evanghelia ne mai arată că sufletul bogatului nemilostiv din iad se află în comunicare spirituală cu Avraam și cu drepții din rai, fără ca între cele două stări să fie vreo cale de trecere dintr-o parte în cealaltă. Cererea bogatului nemilostiv către Avraam de a-i alina suferința cauzată de văpaia focului nu primește răspuns pozitiv. De asemenea, cererea sa ca cineva din morți să meargă în lume să spună celor cinci frați ai lui să se pocăiască nu este ascultată: „Și i-a zis Avraam: dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți" (Luca 16, 31). Deși Avraam cel din istorie a trăit cu mult timp înainte de Moise și de proorocii prin care Dumnezeu a făcut minuni și i-a chemat pe oameni la mântuire, totuși Avraam cel din rai, părintele spiritual al credinței și al multor popoare credincioase, cunoaște și toate evenimentele sfinte petrecute în istorie după moartea sa trupească, pentru că sufletul său nemuritor este pururea viu în comuniunea sa cu Dumnezeu. Aici se confirmă adevărul că „dreptul din credință va fi viu" (Avacum 2, 4; Romani 1, 17 și Galateni 3, 11).

Avraam, Părintele spiritual al credinței sau al tuturor celor care cred în adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, ne spune în Evanghelia de astăzi că omul trebuie să împlinească voia lui Dumnezeu urmând pilda și învățătura drepților și sfinților, nu așteptând minuni la tot pasul și mai ales învieri din morți. De ce? Pentru că învierea sufletului din moartea păcatului prin rugăciune, pocăință și fapte bune este mai necesară decât a vedea morți înviind din mormânt. Din ce motiv? Deoarece învierea morților din morminte este darul exclusiv al lui Dumnezeu, însă învierea sufletului din moartea păcatului cere și osteneală din partea omului, după cum spune Sfântul Isaac Sirul.

Milostenia - cale spre mântuire§

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca din această Evanghelie să înțelegem că judecata lui Dumnezeu este dreaptă și că ea ține seama de libertatea noastră de a alege viața trăită în comuniune cu Dumnezeu sau separat de Dumnezeu, de a trăi viața în milostivire, în ajutorare, în iubire frățească, milostivă față de semeni, sau în nepăsare, neajutorare, nemilostivire față de aproapele. Dumnezeu este veșnic fericit deoarece este veșnic milostiv. Iar dacă și noi devenim milostivi, ne bucurăm pururea de fericirea raiului, de iubirea Lui milostivă.

Raiul sau iadul, așa cum se vede și în picturile unor mănăstiri din Bucovina (Voroneț, n.a.), ca stări spirituale diferite sunt legate de taina libertății și a iubirii omului. Dacă iubim sau nu iubim pe Dumnezeu, dacă iubim sau nu iubim pe semenii noștri, atunci ne vom împărtăși de fericirea raiului sau de nefericirea iadului ca existență chinuită, marcată de mustrarea conștiinței pentru păcatele nepocăite sau pentru binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-am făcut. Deci, iadul este suferința neîmplinirii, durerea vidului spiritual că nu am răspuns iubirii lui Dumnezeu cât timp am trăit pe pământ. De aceea, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dăruiască puterea de a ne aduce aminte de El tot timpul, de a-I mulțumi pentru binefaceri și a-I cere ajutorul, de a fi sensibili la suferința semenilor noștri care sunt săraci, bolnavi și întristați.

Și din Evanghelia de astăzi s-a inspirat Biserica noastră când a organizat cămine pentru bătrâni, pentru copii, pentru orfani, cantine pentru săraci, bolnițe, farmacii, cabinete medicale și spitale. Evanghelia ne arată că de modul în care noi trăim taina iubirii milostive în mod liber aici pe pământ depinde fericirea sau nefericirea noastră veșnică.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să înțelegem cât de prețioasă este viața noastră pe pământ ca pregătire pentru viața veșnică fericită. Prin cuvântul bun, rugăciunea pentru alții, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor, realizăm ceea ce spune poporul nostru luminat de Sfânta Evanghelie: „Dar din dar se face rai". Dăruind noi altora din cele ce am primit de la Dumnezeu și le-am cultivat, prin rugăciune și muncă, dobândim raiul sau fericirea vieții veșnice fericite, spre slava lui Dumnezeu și bucuria îngerilor. Amin.