Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

„În vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain și împreună cu El mergeau ucenicii Lui și mulțime mare. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, iar mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.” (Luca 7, 11-16)

În timpul vieții și activității Sale pământești, Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, a săvârșit minuni asupra naturii înconjurătoare (liniștirea furtunii, pescuirea minunată), asupra oamenilor (vindecări, învieri din morți), toate culminând cu propria Sa înviere din morți. Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă în Sfânta Evanghelie de astăzi învierea din morți a fiului văduvei din Nain - biruința vieții asupra morții, întărind nădejdea și certitudinea tuturor creștinilor a învierii și a vieții veșnice.

În cuvinte simple, Sfântul Luca Evanghelistul ne arată cum Mântuitorul Hristos împreună cu ucenicii Săi, înconjurat de mulțime multă de popor se îndrepta spre o „cetate numită Nain”. Apropiindu-Se de poarta cetății, Mântuitorul și cei care îl însoțeau s-au întâlnit cu un cortegiu funerar care conducea spre locul de îngropăciune pe un tânăr, unicul fiu al mamei sale văduve. Erau mulți locuitori ai cetății care o consolau pe mama tânărului plângând copleșită de durere. Domnul Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, S-a apropiat de mama îndurerată și făcându-I-se milă i-a spus să nu plângă. Apoi s-a atins de sicriu și după ce a zis „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, cel mort „s-a ridicat și a început să vorbească și l-a dat mamei lui”. Toți cei de față au fost cuprinși de frică și, slăvindu-l pe Dumnezeu, mărturiseau zicând: „Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).

La poarta cetății Nain, Viața se întâlnește cu cortegiul morții§

În cele de mai sus, putem observa de la început faptul că Mântuitorul se îndrepta spre Nain (de la ebraicul ná im - plăcut, grațios, frumos), o cetate cu zid de apărare în vremea aceea, în prezent un sat, situat la aproximativ 35 km de Capernaum, fără a fi înștiințat sau chemat așa cum s-a întâmplat cu fata lui Iair (Luca 8, 41) sau cu prietenul Său Lazăr (Ioan 11, 3). Așadar, la poarta cetății Nain s-a întâlnit Cel care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6) cu convoiul care conducea pe tânărul răpit de moarte. Fiul lui Dumnezeu Întrupat, izvorul vieții, a biruit moartea prin jertfa Sa cea fără de prihană, iar acum S-a arătat ca Dumnezeu al vieții și al morții.

Domnul Hristos a venit ca să alunge frica cea veche din oameni, dar și ca să aducă o frică nouă: frica de păcat. Frica veche era frica de moarte a trupului; frica nouă avea să fie frica de moarte a sufletului, frica pe care Domnul Vieții a întărit-o prin propovăduirea Sa. Prin cuvântul Său, Mântuitorul a înviat și învie sufletele păcătoase, suflete care au murit înainte de moartea trupească. Totodată, a făgăduit să învie și trupurile celor care au murit.

Bucuria celor care îl însoțeau pe Mântuitorul sorbindu-i cuvintele pline de har și de adevăr s-a întâlnit cu tristețea celor care o consolau pe mama îndurerată alături de fiul ei mort. Această mamă preînchipuie durerea Sfintei Fecioare Maria, care și-a văzut Fiul mort și apoi înviat. În cursul ei firesc, rânduiala vieții este ca Fiul să-și îngroape părinții și nu invers. Drumul creștinilor este de la moarte la viață, iar cine se ostenește îndeajuns se va bucura de viața cea veșnică. În acest context, vedem cum cei care se îngrijesc de cei adormiți se aseamănă cu această mamă care își ducea fiul la locul de îngropăciune, iar răsplata lor este pregustarea veșniciei încă din această viață pământească.

Lacrimile pentru cel mort și bucuria învierii§

Aici vedem că Mântuitorul, Știutorul tuturor inimilor, a văzut că mama îndoliată abia mai suporta durerea pierderii unicului său fiu. Hristos nu îi spune femeii „Nu plânge!” ca să ne arate că nu trebuie să plângem când moare cineva, căci și El a plâns când a murit Lazăr (Ioan 11, 35). A plâns și pentru cei care aveau să sufere la căderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei care plâng: aceia se vor mângâia (Matei 5, 4).

Sfinții Părinți arată valoarea lacrimilor de pocăință și suferință în urcușul duhovnicesc al creștinilor, ele fiind cel dintâi mijloc de curățire a sufletului, a inimii și a minții. Creștinul trebuie să plângă și pentru sine însuși din pricina păcatelor și nu precum cei care nu au credință și nădejde, ci, dimpotrivă, precum cel care are credință în Dumnezeul cel viu și nădejde în mila Lui și în viața cea veșnică.

Atunci când Domnul, cu milă, i-a spus mamei tânărului mort: „Nu plânge!”, înțelegem că aceasta era cea care trăia cea mai intensă și puternică durere, iar Mântuitorul a venit în această cetate pentru a alina durerea acestei mame îndoliate. Mântuitorul Iisus Hristos în tot timpul în lucrarea Sa alina suferința, durerea și întristarea oamenilor îndoliați. Drama suferinței mamei îndurerate este actuală și astăzi, căci tânărul din Nain reprezintă pe tinerii care prin moartea lor lasă în urmă multă durere oamenilor și, în mod deosebit, părinților care i-au născut și i-au crescut. Sfântul Isaac Sirul afirmă în acest sens că „moartea este în urma noastră, iar înaintea noastră este învierea și viața veșnică”.

Învățăm din această intervenție a Mântuitorului că niciodată omul nu rămâne singur, chiar și atunci când rudele apropiate și dragi pleacă din această lume; Dumnezeu este întotdeauna aproape de el, iar dragostea lui Dumnezeu față de om nu se schimbă niciodată.

În trupul nostru omenesc lucrează Duhul Sfânt§

Domnul nostru Iisus Hristos S-a atins de sicriu, convoiul s-a oprit și a zis: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”, atingerea sicriului fiind socotită de Legea Vechiului Testament o necurăție; era, deci, interzisă. Dar gestul Mântuitorului arată, pe de o parte, că este desăvârșitorul Legii celei vechi, înnoind-o în chip dumnezeiesc în Noul Legământ, iar, pe de altă parte, ne arată cinstea pe care noi, oamenii, suntem datori să o manifestăm față de trup, căci prin Trupul Său Mântuitorul Hristos dăruiește viață oamenilor. Noi știm că în trupul nostru omenesc lucrează Duhul Sfânt (1 Corinteni 6, 19-20), ceea ce înseamnă că omul trebuie să poarte de grijă de trupul său în perspectiva judecății obștești și a vieții veșnice.

După ce Mântuitorul S-a adresat tânărului, acesta s-a ridicat și a început să vorbească, certificând prin acestea realitatea minunii învierii sale. Domnul l-a dat pe tânăr mamei sale pentru a arăta că este un dar, așa cum a fost și când l-a născut. Viața ca dar al lui Dumnezeu este oferită omului din chiar mâna lui Dumnezeu. Învățăm de aici că atunci când săvârșim o faptă bună să o facem - pe cât este cu putință - noi înșine, cu luare aminte și din toată inima, și nu prin intermediari. Vedem de aici că orice dar al lui Dumnezeu este desăvârșit, așa cum desăvârșit este și chipul dăruirii.

Toți care erau de față au fost încredințați de realitatea minunii învierii fiului văduvei din Nain. Ei au fost cuprinși de frică, dar îl slăveau pe Dumnezeu zicând: „Proroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16). Această frică este frica de Dumnezeu care îl face pe om să-L laude și să-L slăvească pe Creatorul și Atotțiitorul său. Această cercetare a lui Dumnezeu este de fapt împlinirea profețiilor Vechiului Testament, Hristos fiind perceput de poporul lui Israel drept marele proroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliților încă din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18). Acest popor nu reușea să înțeleagă faptul că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar puterea cuvântului Său și minunile pe care le săvârșea îi obligau să recunoască în El pe marele proroc făgăduit.

Un alt înțeles duhovnicesc al acestei minuni săvârșite de Mântuitorul Hristos face trimitere la îndemnul Mântuitorului adresat tinerilor din toate locurile și din toate timpurile, să se ridice din robia patimilor și pornirilor tinereții pentru a începe o viață duhovnicească în Hristos. Domnul nostru Iisus Hristos se adresează fiecărui tânăr îndemnându-l să trăiască practicând virtuțile creștine și împlinind voia lui Dumnezeu. Într-o lume globalizată care își pierde valorile morale fundamentale, tinerii sunt chemați să nu confunde libertatea cu libertinajul, ci să o unească cu responsabilitatea primirii și transmiterii valorilor creștine formulate, păstrate și propovăduite în Biserică spre mântuirea credincioșilor ei.