Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr)

„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar și câinii venind, lingeau bubele lui. Și a murit săracul și a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost înmormântat. Și, în iad, ridicându-și ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui. Și el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viața ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; și acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Și, peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin. Și i-a zis Avraam: Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Și i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.” (Luca 16, 19-31)

O pericopă a conștientizării, pentru a ne întreba unde suntem? În ce grup ne aflăm? Suntem oare niște bogați ai vieții, nemilostivi sau suntem niște săraci, niște Lazări, care ne așteptăm pomana? O împărțire a societății în două. Care ar fi cea mai bună împărțire: cea între bogat și sărac sau cea între milostiv și nemilostiv? Ce înseamnă a fi bogat sau sărac? Care este momentul în care poți spune că ești bogat sau când poți spune că ești sărac? Doar materia te face bogat sau sărac?

O sumedenie de întrebări la care nu poți răspunde într-o prezentare omiletică de duminică. Dacă este vorba despre bogăția efemeră, trupească sau materială, atunci se poate face acea delimitare între oameni după cuantumul de avere? Dar ideea de avere este mult mai complexă. Nu neapărat nuanța averii materiale, pe care o au doar unii, ci adevărata avere este bogăția, mai ales cea sufletească. Poți fi oare un bogat sufletește? Cu siguranță că da. Dar poți fi atunci nemilostiv dacă ești bogat sufletește? Evident că da.

Cu alte cuvinte, poți fi bogat trupește, fără a fi și sufletește. Sau poți fi bogat sufletește, fără a fi trupește. În ambele cazuri Dumnezeu vrea să fii milostiv. Adică să dai, pentru ca și celălalt care are nevoie de tine să se împlinească prin tine. De ce te vrea Dumnezeu un milostiv? Pentru că atunci ești asemenea cu El. Dumnezeu te-a creat prin dăruire, spre dăruire. Ești un dăruit dăruitor. Uităm asta și ne vedem (dacă ne vedem) că suntem doar dăruiți. Atât. Fără a mai fi și dăruitori. Credem că darul este doar pentru noi, nu trebuie să fie dat mai departe. Uităm repede expresia „dar din dar se face rai”.

Lazăr era mai dăruitor, pentru că împărțea nimicul, resturile cu animalele§

Sau de cele mai multe ori suntem asemeni bogatului, care dăruia resturile de mâncare. O împărțire între Lazăr și animalele de pe lângă el. Lazăr era mai dăruitor, pentru că împărțea nimicul, resturile cu animalele care erau cu el. De multe ori am văzut câte un om al străzii ducând cu el un câine și m-am rușinat. Am simțit în mine o acuză, căci eu nu hrăneam nici un animal și nici un om al străzii și el din nimicul lui îl ținea aproape și îi dădea din ce găsea. Nimic mai jenant. Mă admonestam pe mine însumi fără să fac nimic în plus decât să mă simt jenat și penibil. Lazăr nu înseamnă neapărat săracul de pe stradă, ci orice sărac care are nevoie de tine.

Sunt atâția săraci bogați, care totuși au nevoie de noi. De regulă, vedem în această parabolă doar bogăția și sărăcia materială, un bogat nemilostiv și un sărac Lazăr, care stătea la poartă. Dar este mult mai mult: este vorba despre sărăcia în Hristos, de care multă lume suferă. Aproape toți suferim de această sărăcie. Suntem săraci în trăirea lui Hristos, în lacrima rugăciunii, în râvna Liturghiei. Uneori facem sau ne place să vedem în Liturghie un spectacol frumos cu cor și slujire perfectă. Este mult mai mult: Liturghia este lacrima noastră. Iar singurul care merită privit cu lacrimi în ochi este potirul plin cu Trupul și Sângele lui Hristos. Creștinul adevărat are chip de lumină și fața spre cer. El este taboric.

În această parabolă apare iarăși smerenia lui Dumnezeu, care stă la masa lui Lazăr, nu la cea a bogatului. Hristos se satură din cojile lui Lazăr și se bucură lângă câinii care ling rănile paraliticului Lazăr. Acolo este Hristos, nu la masa plină de opulență, de vorbe goale, ironice și glumețe ale celor îmbrăcați în porfiră și vizon. Smerenia lui Dumnezeu se simte mai bine lângă sărăcia noastră materială, dar bogată sufletește decât lângă bogăția falsă, săracă în cele sfinte. El stă la ușă și bate. Niciodată nu pleacă. Noi plecăm. El nu. Nu așteaptă Dumnezeu decât să deschidem ușa și să ne facem inima o masă, un altar. El bate și așteaptă să ne transforme Nain-ul nostru în Taborul de lumină și în cer. Îl doare că nu deschidem ușa, că nu Îl chemăm la masă. Are atâtea să ne spună, are atâtea de vindecat în noi și de înviat în sufletul nostru. Urcă Dumnezeu spre noi și noi coborâm cu ale noastre pe lângă El, cu durerile sau bucuriile noastre efemere și nu vrem să știm că El a venit să ne ia poverile și să ne dea seninul vieții și al veșniciei. Uităm că suntem veșnici. Noi nu murim, ci mergem în veșnicie. Suntem veșnicii lui Dumnezeu și vrem să fim lângă El în veșnicie, nu departe de El.

Dumnezeu coboară ca să ne ridice spre El§

Acesta este creștinismul autentic: cel în care te smerești ca să urci, căci Dumnezeu coboară ca să ne ridice spre El. Caută ultima oaie pierdută, ca să o aducă în turmă. Aceasta este iubirea crucificată a lui Dumnezeu care se revarsă asupra noastră ca iubire taborică, înlăturând Nain-ul suferințelor. Dar și suferința este bună dacă devine un Nain, adică o întâlnire cu Hristos. Cele mai frumoase momente au fost cele în care prin lacrimi L-am văzut, L-am simțit pe Dumnezeu. Eu personal L-am văzut mai bine pe Dumnezeu când am plâns decât când am râs. În lacrimi se vede mai bine Dumnezeu decât în zâmbet. Voi toți ați avut lacrimile prin care L-ați văzut pe El în iubirea voastră.

Trăim într-o lume în care multă lume, prea multă, se plânge de depresie și singurătate. Rețelele de socializare vin cu acest surogat: nu ești singur, suntem aici, scriem, postăm, dar de fapt este un monolog al cuvintelor, al pozelor sau filmulețelor în care nu știm ce transmitem, dar nu înlăturăm singurătatea. În momentul în care simți pe Dumnezeu la ușa inimii tale, îți dai seama că nu ești singur, că ai atâtea să-I spui, că sufletul și casa ta se umplu de sfinți, de Hristos și Maica Domnului, încât nu îți ajunge timpul să le vorbești tuturor. Nu ești singur decât dacă vrei să fii singur.

Bogăția devine păcat când se aliază cu zgârcenia și egoismul§

Să revenim la expresia pildei noastre: bogatul nu era doar bogat, ci era egoist în felul lui lacom. Nu doar Lazăr suferea la poarta lui, ci și animalele, câinii, care și ei își așteptau colțul de pâine ce nu mai venea. Bogăția devine păcat când se aliază cu zgârcenia și egoismul, când cel îmbogățit vede totul ca pe un „al lui” și nu ca pe un dar primit. Suntem dăruiți de Creatorul nostru cu atâtea daruri, doar că nu le băgăm în seamă. Darul trebuie să ducă spre dor. Când simți darul îți este dor de Cel care ți le-a dat. Iar dorul se astâmpără în Liturghie. Acolo ni se împlinește dorul. Liturghia nu este o simplă ceremonie cu finalitate euharistică, ci este dorul după potir, dorul după El, dorul de a-I simți prezența și liniștea harului. Avem alte fețe în Liturghie, avem un chip care tânjește atunci după Chipul Lui. De aceea, preotul ne tămâiază chipurile, devenite icoane ale Creatorului.

Lazăr devenise chip și icoană, căci acolo, în liniștea sărăciei lui, se hrănea cu Dumnezeu, cu harul lui. Ce ciudat: pe Lazăr Dumnezeu îl cunoaște cu numele, pe bogatul impozant, El nu îl cunoaște. Hrana lui Lazăr era mai presus de cojile de pâine, era o Euharistie înainte de împlinirea ei. Lazăr avea comuniunea cu creația, cu câinii care îi recunoșteau sfințenia, dincolo de zdrențe. Lazăr avea un alt dialog, nu cu comeseni petrecăreți și beți, ci cu lumea sfinților, a lui Dumnezeu care îi dădea acel senin al vieții și al așteptării. Lazăr era fericit pentru că începuse să simtă raiul și veșnicia. Nu bogatul trebuie invidiat sau luat ca model, ci frumusețea lui Lazăr.