Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci)

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Din momentul răstignirii Domnului Hristos, Sfânta Cruce a dobândit noi valențe, valențe dumnezeiești.

Astfel, Biserica a consacrat Sfintei Cruci trei sărbători anuale. Prima este Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie), când Sfânta Cruce a fost înălțată în văzul tuturor credincioșilor a doua zi după sfințirea Bisericii Sfântului Mormânt de către Patriarhul Maxim al Ierusalimului (333-348). Sărbătoarea datează din anul 335.

A doua, Scoaterea Sfintei Cruci (1 august), amintește de victoria bizantinilor, sub domnia lui Manuel Comnenul (1143-1180), împotriva saracinilor.

A treia, Duminica Sfintei Cruci, prăznuită în a treia duminică din Postul Mare și amintind de transferarea unui fragment din Sfânta Cruce de la Ierusalim la Apameea, între anii 715 și 730, fragment dăruit de Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului Episcopului Alpheios de Apameea.

Se mai vorbește despre o a doua Înălțare a Sfintei Cruci, care a avut loc după victoria împăratului bizantin Heraclie asupra perșilor (628), când Sfânta Cruce a fost readusă din Babilon la Ierusalim și înălțată de Patriarhul Zaharia (609-632), la 14 septembrie 630.

Mai târziu, în jurul anului 635, ea a fost dusă, din cauza pericolului arab, la Constantinopol și așezată de către Patriarhul Serghie I (610-638) în Biserica Vlaherne.

Se știe că după prima ceremonie a înălțării Sfintei Cruci s-a dezvoltat cultul ei, însă nu s-a generalizat.

Aflarea Sfintei Cruci, la 14 ani după arătarea ei pe cer Sfântului Constantin cel Mare (312), o datorăm Sfintei Împărătese Elena, care, împreună cu Patriarhul Macarie al Ierusalimului (313-333), a întreprins, în anii 326-327, o campanie de săpături arheologice în zona dealului numit Golgota.

Potrivit tradiției, consemnată de istoricii Socrate Scolasticul, Sozomen și Teodoret, Sfânta Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos ar fi fost descoperită - sau aflată - împreună cu celelalte două cruci într-o fântână din apropierea Golgotei.

Identificarea Sfintei Cruci s-a făcut printr-o minune.

Una dintre tradiții spune că de ea a fost atins un mort, iar mortul a înviat.

O alta spune că o femeie grav bolnavă s-a vindecat numai cât s-a atins de Sfânta Cruce.

Ca simbol creștin oficial, Sfânta Cruce apare abia pe la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea. Însă semnul Sfintei Cruci a însoțit pe credincioși chiar și în catacombe, încă din secolul I.

Crucea, a cărei putere și sfințenie stau în simbolismul ei, este Hristos Cel răstignit pe Care noi Îl propovăduim, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 23). Deci, în Sfânta Cruce Îl avem pe Hristos. Și dacă Îl avem pe Hristos, implicit avem imprimate și numele celorlalte două Persoane ale Sfintei Treimi, dar și umanitatea recapitulată în El.

De aceea întipărim în noi acest semn al Sfintei Cruci în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, ori de câte ori căutăm să intrăm în comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Evanghelist Ioan subliniază că prin această pecete ne arătăm identitatea (Apocalipsa 7, 3-4). Prin semnul Sfintei Cruci, însoțit de voința și credința noastră profundă, ni-L facem transparent pe Dumnezeu și devenim la rându-ne disponibili pentru Dumnezeu. Deci, suntem ai lui Dumnezeu Cel în Treime!

Anticipare a Sfintelor Pătimiri§

Referatul biblic de la Sfântul Evanghelist Marcu (8, 34-38), rânduit a se citi în cadrul Sfintei Liturghii în această duminică, se găsește și la Sfinții Evangheliști Matei (16, 24-28) și Luca (9, 23-27). Cuvintele pericopei sunt adresate „mulțimii”, respectiv „ucenicilor” (Marcu 8, 34). Sfântul Evanghelist Luca spune că erau adresate „către toți” (Luca 9, 23).

Pericopa evanghelică urmează celei dintâi prevestiri a Sfintelor Sale Pătimiri. Iisus le-a mai vorbit apostolilor și cu alte ocazii despre acest moment, cum ar fi: cu prilejul curățirii templului, când le-a zis: „Dărâmați templul acesta și în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2, 19); sau când le-a spus ucenicilor lui Ioan: „Vor veni zile când Mirele va fi luat de la voi” (Matei 9, 15); sau când i-a dezvăluit lui Nicodim: „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului” (Ioan 3, 14); sau atunci când le-a răspuns cărturarilor care Îi cereau semn din cer: „Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți” (Matei 12, 40).

Se pare că ascultătorii n-au înțeles nimic din spusele lui Iisus. Așa stând lucrurile de această dată, Iisus s-a adresat pe față cercului restrâns al ucenicilor: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe și să fie defăimat de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8, 31). Adică, să fie omorât de coaliția conducătorilor iudei, Sanhedrinul, reprezentat de „bătrâni” (autoritatea civilă), arhierei (autoritatea religioasă) și cărturari (autoritatea intelectuală).

Eshatologicul „trebuie” nu presupune o desfășurare impusă a Pătimirilor, ci împlinirea voită de către Iisus a iconomiei mântuirii oamenilor, prevestită în Vechiul Testament: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă. Dar el a luat asupră-Și durerile noastre” (Isaia 53, 3-4), și întărită de cuvintele Dreptului Simeon în momentul aducerii la templu: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri” (Luca 2, 34).

Iconomia mântuirii prin Jertfă este de neînțeles pentru rațiunea umană§

Vestea a căzut ca un trăsnet. La orice s-ar fi așteptat apostolii și cei care-L urmau, numai la așa ceva nu. Atunci, Petru L-a luat pe Iisus de o parte și „a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta” (Matei 16, 22). Apostolul Petru a încercat - fără îndoială - să-I sugereze Mântuitorului să evite Ierusalimul. El ar fi vrut ca nimic din cele spuse să nu I se întâmple, omenește vorbind. Însă planul lui Dumnezeu era altul.

Iisus, indignat de sugestiile apostolului, opuse învățăturii Sale, întorcându-se spre Petru, l-a mustrat: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Pentru o clipă, Petru a devenit prototipul gândirii omenești care, adesea influențată emoțional, nu observă că în spatele raționamentelor se ascunde ispititorul de altădată din pustia Carantaniei, căruia i-a spus Mântuitorul: „Piei, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești»” (Matei 4, 10). Petru avea atunci un fel de a gândi sugerat de diavol.

Însă, când Iisus i-a zis lui Petru: „Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală Îmi ești” (Matei 16, 23), nu i s-a adresat lui Petru ca unui posedat, ci diavolului care se folosea de el și care îl făcea să fie potrivnic planului lui Dumnezeu. Căci Îi cerea de fapt lui Iisus să renunțe la adevărata Sa misiune mesianică.

Asumarea Crucii este o lucrare zilnică§

Așa stând lucrurile, Hristos le-a recomandat câteva principii morale în vederea dobândirii unei răsplăți veșnice: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). „Mie!”, nu altcuiva, a spus Mântuitorul.

Cuvinte greu de înțeles, dar și de urmat, căci presupuneau o supușenie spirituală necondiționată. Cu atât mai greu de înțeles era Jertfa Sa mântuitoare. Sfântul Evanghelist Luca întărește: „Să-și ia crucea în fiecare zi și să-Mi urmeze Mie” (9, 23). De aici reiese, cu și mai multă pregnanță, că această invitație presupune o angajare fermă, un act responsabil. Cel care vrea să fie ucenicul lui Hristos trebuie să împlinească trei condiții indispensabile: să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-I urmeze.

Trebuie spus că în această succesiune putem discerne un adevăr de netăgăduit, și anume acela că Hristos îi oferă omului o orientare, nu-l lasă suspendat. Crucea îi indică sensul ascensiunii. Însă calea spre Hristos presupune lepădarea de sine, ieșirea din autosuficiență. Asumarea personală a crucii arată că nu este vorba de o poziționare exterioară a ucenicului în raport cu Iisus, ci despre o lucrare zilnică (Luca 9, 23). Omul are libertatea de a fi cu Hristos sau de a refuza. Numai că orice altă cale decât cea de împreună-lucrare cu Dumnezeu este prăpăstioasă (Pilde 15, 9).

Urmarea lui Hristos este un drum spre tine însuți§

Urmarea lui Hristos presupune o maximă dăruire de sine. Fără o renunțare liber consimțită la hedonismele sinelui, astfel încât în sinele nostru să viețuiască Hristos (Efeseni 3, 17) și fără o asumare a responsabilității Crucii, cu tot ceea ce implică ea, nu poți să devii ucenicul lui Hristos, nu poți să-L urmezi pe Hristos. Or, fără Hristos nu poți face nimic (Ioan 15, 5).

Drumul spre El nu este unul spre în afară, ci spre interiorul nostru. Aici vrea El să se întâlnească cu noi. Pricina pentru care El cere acestea de la apostoli este justificată: „Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35).

Sfinții Evangheliști Matei și Luca vorbesc despre mântuirea vieții prin martiriu. Sfântul Evanghelist Luca consemnează: „Cine va căuta să scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi” (Luca 17, 33). Iar Sfântul Evanghelist Matei este și mai explicit: „Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi” (Matei 10, 39).

Atașamentul față de Hristos implică suferințe fizice și morale, sintetizate în suferințele provocate de Cruce. Atașamentul nu cunoaște limite; de aceea și răsplata este pe măsură: „Viața veșnică”. Martirii au transpus Evanghelia în viața lor, dovedind adevărul și logica celor spuse de Hristos.

În mâinile lui Dumnezeu, sufletul nostru este neprețuit§

Valoarea sufletului este incomensurabilă. Hristos a atenționat: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37). Sufletul are valoare veșnică, fapt pentru care nu-l poți vinde și nici cumpăra. Mergi dincolo cu ce ai făcut pentru sufletul tău și al altora. Dai ca să primești cu dobândă în Împărăția lui Dumnezeu. Sufletul are un asemenea preț, încât toată lumea nu prețuiește cât el, întrucât existența la care-l cheamă Dumnezeu este transcendentă.

Hristos conchide în manieră profetică, dar și eshatologică: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38).

Neamul desfrânat despre care se face vorbire vizează pe cei îndepărtați de Dumnezeu, pe cei infideli lui Dumnezeu, pe cei care ezită să se lepede de sine, în sensul renunțării la ce-i tenebros în viața lor, pe cei care renunță la Cruce și implicit la a-L mărturisi pe Hristos și a-I urma.

Or, a-I urma lui Hristos înseamnă a trăi în conformitate cu preceptele Sale, a trăi cu El și pentru El. De aceea, Iisus le-a atras atenția ascultătorilor Săi că după felul cum Îl mărturisesc vor fi și ei mărturisiți dincolo: „Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27).

Prin Cruce intrăm în lumina Învierii§

Textul Sfintei Evanghelii rânduite în Duminica a 3-a din post se încheie cu un verset din capitolul următor: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Versetul anticipează nu atât Schimbarea la Față a Mântuitorului, întâmplată după șase zile de la acest moment, cât mai ales Învierea Sa, a cărei prevestire este descoperirea slavei Sale pe Muntele Taborului.

Adevărul Învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina Învierii a adus și strălucirea Crucii. Este cunoscut faptul că dacă actul răstignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de Înviere, crucea - obiect de dispreț în Antichitatea greco-romană - n-ar mai fi dobândit însușirea de altar de jertfă sfințit cu Sângele lui Hristos și n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică.

Sfântul Ioan Damaschin numește Crucea „răsadul Învierii lui Hristos și pricină a învierii noastre” (Dogmatica, Cartea a IV-a, 11), iar Sfântul Apostol Pavel o numește „temeiul credinței adevărate, mai presus de înțelepciunea cuvântului sau a oamenilor” (I Corinteni 1, 17 și 2, 5).

Da, prin Cruce și Înviere Hristos a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt, ci doar îi dă omului posibilitatea de a trece prin Taina Sfântului Botez în nemurirea anticipată. În Taina Sfântului Botez, prin care am renăscut în Hristos, și în Taina Sfintei Euharistii, care ne desăvârșește nașterea din nou, ni se descoperă Crucea în toată tăria ei și, astfel, devenim purtători ai Tainei Crucii lui Hristos, care este „puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Prin Cruce, ca dar ceresc, Hristos dă sens vieții§

Fără Hristos cel răstignit, viața noastră nu are sens. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu voia să se laude decât în Crucea lui Hristos, ca singura putere și realitate prin care lumea este răstignită lui și el - lumii (Galateni 6, 14).

Înnoirea zilnică a omului, despre care vorbește Sfântul Pavel în a doua Epistolă către Corinteni (4, 16), se realizează prin Cruce și presupune o închinare „în duh”, care își află sensul și împlinirea în închinarea cea „în adevăr”, inaugurată de Iisus Hristos. Adevărul presupune participarea reală la plinătatea lui Hristos (Coloseni 2, 9-10), participare care se descoperă prin „semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30).

Vechiul Testament prefigurează Sfânta Cruce sub diferite forme, astfel: sceptrul lui Israel (Facerea 47, 31); toiagul lui Moise, care se transformă în șarpe (Ieșirea 4, 2-4), dar și cel cu care a făcut să izvorască apă din stâncă (Ieșirea 17, 3-6); șarpele de aramă înălțat pe lemn (Numerii 21, 4-9); lemnul aruncat în izvorul de la Mara pentru îndulcirea apei (Ieșirea 15, 25); toiagul lui Aaron, care a odrăslit în cortul adunării (Numerii 17, 8); lemnul cu care Elisei a reușit să scoată toporul din apa Iordanului (IV Regi 6, 6) sau lemnele purtate de Isaac în spate pentru jertfirea lui (Facerea 22, 2-12), care au făcut minuni pentru că tăinuiau într-însele Crucea lui Hristos, care anticipează Învierea și Parusia (Matei 24, 30).

Prin Cruce, ca dar ceresc (Evrei 6, 4), Împărăția lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, se poate realiza în sufletul nostru, ca anticipare a fericirii veșnice. Crucea inaugurează Împărăția lui Dumnezeu încă de pe pământ. Însă nu poți să înțelegi creația lui Dumnezeu în afara Crucii, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Crucea ne înnoiește și ne înveșnicește în Hristos§

Taina lui Hristos nu se poate descifra în afara Crucii. A purta Crucea lui Hristos înseamnă a trăi cu evlavie în El. Însă fiecare trebuie să-și asume responsabilitatea Crucii în mod liber consimțit. Mântuitorul a spus: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Vedeți, El nu constrânge pe nimeni, ci zice: „Oricine voiește”. Ca să urmezi lui Hristos trebuie, în prealabil, să renunți la tine, la „omul vechi”, la „trupul păcatului” (Romani 6, 6), pe de o parte, iar pe de alta, să-ți asumi responsabilitatea Crucii.

O nerenunțare la sine și la cele din lumea aceasta, fără omorârea păcatelor proprii, duce la pierderea sufletului, după cuvintele Mântuitorului. Sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, renunțând la plăcerile lumii „îl va păstra pentru viața veșnică” (Ioan 12, 25).

De dragul credinței în Hristos, spun Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol, suntem datori să ne dăm sufletul nostru și să nu ne cruțăm nici măcar viața noastră. Interesant este faptul că, pierzând „lumea întreagă cu toate tentațiile ei”, câștigăm nemurirea.

Când Mântuitorul a avertizat: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38), i-a avut în vedere pe toți „păcătoșii” din toate timpurile, care s-au lepădat de Crucea în care se regăsesc Pătimirile, dumnezeirea, umanitatea și Evanghelia Lui. Or, în afara Crucii, care este puterea lui Dumnezeu și pedagog spre Înviere pentru cei care ne mântuim (I Corinteni 1, 18), nu poți vedea slava dumnezeiască a lui Hristos, precum au văzut-o odinioară apostolii pe Tabor. Biserica noastră afirmă, în una din cântările liturgice, că prin Cruce „a venit bucurie la toată lumea” (a se vedea cântarea „Învierea lui Hristos văzând…”).

Prin Cruce ești un permanent lucrător al virtuților§

Crucea este lemnul binecuvântat prin care se împlinește dreptatea lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Solomon surprinde acest adevăr: „Binecuvântat este lemnul care slujește la o trebuință binecuvântată” (14, 7).

Crucea nu este idol, pentru că ea mijlocește lucrarea lui Dumnezeu în lume și lucrarea noastră întru Dumnezeu.

Jertfa mântuitoare a lui Hristos pe cruce a făcut posibilă îndumnezeirea firii umane, întărește Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 1, 9), așa încât omul să poată dialoga cu Dumnezeu.

Trăind în perspectiva eshatologică a Crucii, petrecem în rânduiala și starea ființelor netrupești și a sfinților; cu alte cuvinte, prin Cruce ești un permanent lucrător al virtuților. Brațele Crucii indicând punctele cardinale ale vieții fiecărui creștin, o deschidere de orizonturi duhovnicești, spune părintele Roman Braga.

Crucea impusă cuiva nu îl mântuiește. Numai cel care este în stare să o primească de bună voie arată că a ieșit din lume, însă nu ca dintr-o ultimă realitate, și a ajuns la iubirea deplină de Dumnezeu.

Crucea stabilește poziția omului în univers§

„Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?”, l-a întrebat tânărul bogat pe Domnul Hristos (Marcu 10, 21). „Luând crucea, vino și urmează Mie” (Marcu 10, 22), a fost răspunsul Mântuitorului la întrebarea lui, o întrebare care străbate veacurile. Cu alte cuvinte, realizează-ți coordonatele existenței tale după modelul Crucii lui Hristos, singura Persoană în care planurile Crucii au existat fără contradicții.

El este, spune același părinte, realizarea modului teandric la absolut: Dumnezeu adevărat și Om adevărat.

Nu doar tânărul bogat nu se putea defini, ci nu există om să se poată defini în afara Crucii, singura axă de coordonate care stabilește poziția omului în univers. Omul fiind punctul de intersecție dintre planul vertical, transcendent, și cel orizontal, istoric. Deci, omul se definește prin intersecția dintre cele două planuri în sensul că pune premisele pe un plan, respectiv pe cel orizontal, și trage concluziile pe cel vertical. De aceea, gândirea în perspectiva Crucii oferă omenirii libertatea infinită a creșterii în Dumnezeu. Or, asumarea liber consimțită a Crucii, cu tot ceea ce implică ea, poate da sens existenței omului; evident, un sens real, autentic, și nu o iluzorie împlinire. Fără acest semn, existența omului devine non-existență. Să nu fie!

În afara Crucii, orice logică devine imposibilă și absurdă§

Sfinții Părinți consideră Crucea, pe Hristos Cel răstignit, singurul mijloc prin care ne putem mântui; ieromonahul Makarios Simonopetritul o numește plastic „pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre” din robia păcatului.

Cine privește Crucea, acest martor al pogorârii lui Hristos la noi și prețul răscumpărării noastre, cu dispreț, arată că nu crede în ea și, implicit, în El; prin urmare, nu se poate mântui, întrucât nu acceptă răscumpărarea sa de către Dumnezeu.

Venerând însă Crucea, primești totodată pe Duhul Sfânt lucrător în ea și, respectiv, efectele mântuitoare ale Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos. Ţi se deschid toate ușile închise, precum odinioară celor de demult.

Prin Cruce, ca putere și sceptru al lui Dumnezeu, poți birui patimile, așa încât pentru unii ea este pricină de mântuire, iar pentru alții prilej de sminteală, după cum atenționează Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 1, 18). În afara Crucii, orice logică devine imposibilă și absurdă.

Hristos nu a înlăturat durerile, ca urmări ale patimilor și păcatelor noastre pe care le-a asumat de bunăvoie, ci le-a răbdat până ce le-a biruit definitiv prin moartea Sa. Tocmai în aceasta constă întreaga taină a Sfintei Cruci, semn al Fiului Omului, care se va arăta pe cer la timpul de pe urmă, precum odinioară Sfântului Constantin cel Mare.

Fie ca noi, cei care ne-am răstignit sinele împreună cu patimile și cu poftele ce izvorăsc din iubirea acestuia, asumându-ne liber consimțit și nu din silă responsabilitatea Crucii, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nouă să nu ne fie a ne lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru noi, și noi pentru lume!” (Galateni 6, 14), să ne învrednicim de bucuria vederii slavei lui Dumnezeu în Împărăția Sa, potrivit chemării Lui: „Bine, slugă bună și credincioasă, (…) intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 23).

Închei aceste gânduri, care se vor a fi o pledoarie pentru o teologie a Crucii, cu recomandarea scriitorului bisericesc Tertulian: „Când te pornești la drum, când vii sau când te duci, când îți pui papucii în picioare, la baie sau la masă, când aprinzi focul sau când te așezi sau te scoli, fă-ți semnul Sfintei Cruci”.