Duminica a 5-a din post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

„În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Și au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Și Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Și, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10, 32-45)

În Evanghelia citită la Dumnezeiasca Liturghie în a 5-a Duminică a Postului Mare, Hristos-Domnul prevestește pentru a treia oară Apostolilor despre pătimirile Sale. Apostolii erau uimiți și se temeau. Motivul uimirii, al temerii este omenește și de înțeles, cei care-L urmau pe Domnul, mergeau spre Ierusalim și Domnul le-a descoperit că acolo va fi prins și va fi răstignit. Și azi mulți dintre creștini sunt uimiți, se tem, le este frică și frica este un sentiment uman. Aproape un miliard dintre locuitorii Terrei suferă de anxietate sau depresie. Dumnezeu a grăit în trecut și grăiește și azi în istoria umanității. Dumnezeu i-a vorbit Sf. Proroc Ilie, i-a grăit Domnul Dumnezeu „din adierea de vânt lin” (III Regi 19, 12), iar Dreptului Iov i-a vorbit Același Dumnezeu: „din sânul vijeliei” (Iov 38, 1) și „din mijlocul furtunii” (Iov 40, 6). Ne putem aminti, din inocența copilăriei, mai ales cei crescuți la țară: când se pregătea văzduhul de furtună cu toții, copii și adulți, căutam adăpost, ne retrăgeam, ne ocroteam. Azi omul trăiește copleșit de multe griji și îngrijorări. De ce aceasta? Omul a trăit ultimele decenii o amplă și profundă criză: de valori, economică, ecologică, a familiei ș.a. Omul contemporan a trăit într-o captivitate a atașamentului exagerat față de bunurile materiale. Aceste vremi de mare încercare planetară, de uimire și teamă, ne conferă șansa de primenire duhovnicească, ne ocazionează șansa de îndreptare. Dar cum?

Să înțelegem și acest timp în cheia creștină optimistă§

În săptămâna care s-a încheiat, ca și în primele patru zile ale acestui post, am săvârșit slujba Canonului celui Mare, scris de Sf. Andrei Criteanul, o capodoperă imnografică a pocăinței. Am repetat - în sfânta Ortodoxie de pretutindeni - de mii și zeci de mii de ori, ca niște suspine ale sufletului și ale inimilor noastre: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă”. Parcă în acest an și această Denie a avut și o altă profunzime și trăire. Experiența pe care o trăim noi azi, aceste vremi de conflicte și războaie, ne determină să înțelegem și acest timp în cheia creștină optimistă, pe portativul vieții duhovnicești.

Frecvent auzim azi afirmația: Noi, oamenii, suntem siliți să ne schimbăm viața. Cu toții trăim, conștient sau nu, o schimbare forțată pentru noi astăzi. Creștinismul, de 2.000 de ani, a îndemnat și îndeamnă stăruitor ca noi, oamenii, să ne schimbăm viața, să ne facem mai buni, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu. În crucea acestor mari încercări actuale este cuprinsă și perspectiva și credința în biruință, în depășirea acestor războaie, bucuria învierii Domnului Hristos.

Avem credința că Dumnezeu ne ajută - prin harul Său, prin puterea Sfintei Scripturi, ca de altfel și prin viețuirea și hrănirea cu cuvintele Sfinților Părinți, ca și prin acest Canon de pocăință al Sf. Andrei Criteanul - să trecem cu folos și spor duhovnicesc prin aceste încercări. Iată două mărturii foarte actuale din Canonul de pocăință, să vedem, ne regăsim în ele: „Legea a slăbit, Evanghelia nu lucrează și toată Scriptura nu e luată în seamă” (Cântarea a 9-a).

Adesea, omul de azi nu vrea să mai audă sau să împlinească legea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o nouă spre a avea „viață din belșug” (Ioan 10, 10), cele 10 porunci sunt neglijate, iar fericirile - cântate la fiecare Sf. Liturghie și la slujba Înmormântării - nu prea le mai auzim și nu au ecou în inimile noastre. Cuvântul Domnului Hristos vestit prin Evanghelie nu se dovedește „cu putere multă”, este adesea sămânța cea vie, dar căzută „între spini, pe loc pietros sau pe drum”, ea nu poate să încolțească. Biblia deși azi este tradusă și publicată pentru aproape șase miliarde dintre locuitorii Terrei în 3.686 de limbi (dintre cele 7.396 de limbi existente), dar cât de mult este citită și mai ales trăită, în acest veac al comunicării digitale și al trăirii superficiale?

Tot în duhul Canonului Sf. Andrei am exclamat: „Eu însumi idol m-am făcut…” (Cântarea a 4-a).

Șansa și vocația vremii noastre înseamnă întoarcerea la Dumnezeu§

Omul contemporan a devenit adesea idol, el vrea să fie mereu centru și trăiește strâns în chinga egoismului. Omul de azi prea s-a înstrăinat și s-a îndepărtat de Dumnezeu. Șansa și vocația vremii noastre înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, revenirea noastră în casa părintească a Domnului și Ziditorului nostru. Sf. Ap. Pavel i-a îndemnat pe locuitorii Romei și ne îndeamnă și azi pe noi, creștinii: „Nu vă potriviți cu acest veac, ci să vă schimbați prin înnoirea minții, ca să deosebiți care este voia lui Dumnezeu” (Romani 12, 2). Procesul întoarcerii la Dumnezeu, Creatorul nostru, constă în metanoia, pocăința, înnoirea sau schimbarea minții și a viețuirii noastre. Pocăința este cea mai scurtă și sigură cale de dobândire a milei și a iertării lui Dumnezeu. Prin pocăință și credință, încercările actuale ne pot ajuta să revenim alături de Hristos-Domnul și Mântuitorul nostru.

În Evanghelia de azi s-a rostit, în întreaga Ortodoxie: „Cei ce mergeau după Iisus se temeau”, de asemenea, în prochimenul Apostolului de azi, un fragment din Psalmi s-a rostit: „Ochii Domnului spre toți cei ce se tem de El”. În urmă cu 1.770 de ani, Sf. Ciprian, în timpul unei ciume care înspăimânta cu fiorii morții și pe creștini, a scris epistola De mortalitate (Despre moarte) și afirma: „Numai aceia se tem care nu sunt născuți din apă și din duh”. Psalmistul și prorocul David ne încredințează de 2.900 de ani: „Domnul este ocrotitorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa” (Psalmi 26, 2). Și azi mulți dintre creștini se tem, le este frică: sunt crize multiple, nesiguranță, războaie. Ca și frați ai lui Hristos și „copii ai lui Dumnezeu” trebuie să transformăm - prin credință vie - uimirea, teama, care au cuprins lumea noastră, într-o temere față de păcat și de consecințele lui. Ar fi foarte folositor ca oamenii să transforme aceste temeri, ce ne-au cuprins pe mulți, în frica de a nu păcătui, știind că păcatul produce moartea spirituală, ca despărțire a omului de Dumnezeu, ceea ce echivalează cu osânda veșnică.

Dacă Dumnezeu ne grăiește azi, ca lui Iov, din „mijlocul furtunii” să înțelegem din sfânta natură: „Că nu fiecare furtună vine să-ți distrugă viața! Unele vin să-ți curețe calea” (Părintele Constantin Galeriu). Ca și creștini azi să învățăm și de la nucul care stă cu tărie și-n mijlocul vijeliilor și al furtunilor, dar nu se frânge, căci are rădăcinile în adâncul pământului. Dumnezeu ne încredințează, în Dumnezeiasca Scriptură, pe noi, copiii Lui, de 365 de ori cu îndemnul: „Îndrăzniți, nu vă temeți!”. La aceasta ne încredințează și Sf. Ap. Pavel: „Și știm că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8, 28). În pedagogia divină, și aceste vremi de încercare - un mare examen al umanității de azi - vor putea să ne ajute la o resetare spirituală, la o autentică și profundă primenire duhovnicească, în veacul nostru obosit și împovărat de acest deșert secularizat, neliniștit, nihilist, grăbit, nesigur și consumerist.

Dumnezeu ne va ajuta și ne va întări să stăruim în rugăciune, să sporim în post și-n fapte bune, să ne împăcăm cu toți oamenii în cele două săptămâni cât mai avem până la Paști. Să folosim, așadar, aceste vremi de încercare ca șanse de îndreptare, întărindu-ne credința că toți suntem în mila și în mâna lui Dumnezeu, Tatăl și Ocrotitorul nostru bun.