Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci)

„Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru Mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.” (Marcu 8, 34-38; 9, 1)

Biserica ne pune la îndemână Postul Mare ca pe o școală duhovnicească de reînnoire și împrospătare a vieții sufletești a fiecărui creștin care în decursul anului, vrând-nevrând, tinde să decadă în mreaja uitării și îndepărtării de Dumnezeu: „Trăim ca și cum Hristos nu ar fi înviat din morți” (Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare…, p. 23). Fără îndoială, postirea și iertarea greșelilor semenilor cer un efort particular, însă acesta devine mai ușor în cadrul liturgic și în comuniune cu ceilalți credincioși. Postul în comuniune și pace cu toți creează o ambianță excepțională favorabilă restaurării sufletești, imposibil de realizat în mod particular. Împreună-postirea, împreună-cântarea, împreună-Împărtășirea aduc o primenire sufletească realizabilă doar în ambianța liturgică a Bisericii.

Încă din prima săptămână, Canonul cel Mare îndulcește postul și primenește sufletul prin minunatele cugetări de pocăință. Deoarece fără rugăciune, fără participare la slujbele din biserică, omul nu va înțelege mai nimic din rostul postului. De aceea, mulți îl și ignoră. Postul nu este un scop, o simplă austeritate alimentară, ci un mijloc de îmbunătățire sufletească. Postul a fost o necesitate atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament; Mântuitorul Hristos Însuși ne dă pildă de postire. Cine ține postul doar ca dietă, acela nu cugetă la Crucea lui Hristos, ca nebiruită armă, și la Învierea Lui și a noastră.

Duminicile Postului Mare, trepte duhovnicești§

Fiecare duminică și săptămână din Postul Mare formează niște trepte sau etape duhovnicești prin care creștinul pășește și înaintează pe calea către praznicul Învierii. Pe această cale, la mijlocul postului facem un popas duhovnicesc prin pomenirea și prin așezarea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii, spre închinare și încurajare a credincioșilor: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim”.

Pomenirea Sfintei Cruci în Duminica a treia din Postul Mare, situată calendaristic la mijlocul acestuia, aduce bucurie și optimism în nevoințele postului. „De aceea cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum pot să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubește și le cere și le socotește Lui de mare cinste?” (Acatistul Sfintei Cruci). Prin Cruce, Mântuitorul Hristos oprește lucrarea păcatului și începe lucrarea harului (Cf. Rom. 5, 15).

Protopărinții noștri Adam și Eva au pierdut raiul, unde toate „erau bune foarte” (Fac. 1, 31), prin neglijarea postului de a nu mânca din pomul oprit. Prin împlinirea voii proprii și neascultare de Dumnezeu au căzut sub blestem și osânda morții. Dar, cu toate acestea, „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).

În consecință, Sfântul Apostol Pavel arată că „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), neascultarea lui Adam cel Vechi a fost răscumpărată de Adam cel Nou - Hristos, „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om…”. Astfel, în opoziție cu neascultarea lui Adam, Hristos „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8). De asemenea, și Preasfânta Sa Maică, Eva cea nouă, s-a supus întru totul voii Ziditorului: „Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

Greșeala lui Adam și harul lui Hristos§

Apostolul neamurilor ne lămurește despre greșeala lui Adam și harul lui Hristos: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el […] A împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce nu păcătuiseră după asemănarea greșelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. Dar nu este cu greșeala cum este cu harul, căci dacă prin greșeala unuia cei mulți au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu și darul Lui au prisosit asupra celor mulți prin harul unui singur Om, Iisus Hristos” (Rom. 5, 12-15).

În Vechiul Testament se spunea: „Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deut. 21, 23). Sfântul Apostol Pavel arată că, luând blestemul păcatelor noastre asupra Sa, „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn»; Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim prin credință făgăduința Duhului” (Gal. 3, 13-14).

Astfel, prin Jertfa lui Hristos, Sfânta Cruce reprezintă semnul biruinței și centrul vieții noastre spirituale. În unele reprezentări, în mod simbolic, punctul de întretăiere a celor două axe ale crucii este împodobit de razele Învierii care izvorăsc, ca biruință finală, din jertfa lui Hristos.

Referitor la prezența vizibilă a Sfintei Cruci în viața de toate zilele, pot să afirm că, până nu demult, cel puțin în satul copilăriei mele, nu vedeai nici o casă, sau aproape nici o altă clădire din gospodărie, pe acoperișul căreia să nu fie așezat semnul crucii, ca semn de biruință și protecție, ca un paratrăsnet în fața relelor. Ținea - am putea spune - locul firmelor de asigurări de astăzi. Și troițele de la marginea sau intersecția drumurilor reprezintă locuri de aducere aminte (Cf. Fac. 28, 18), de popas și închinare a trecătorilor.

De vreme ce familia era numită „biserica cea de acasă”, era firesc ca orice casă de creștin să fie împodobită în interior cu icoane, iar în exterior cu semnul crucii, ca emblemă sau drapel de autentică libertate și suveranitate a creștinului în fața primejdiilor și necazurilor: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Așa a supraviețuit poporul român, de-a lungul istoriei, având „crucea ca o pavăză și armă nebiruită”.

Crucea e mărturisire de credință§

Crucea de pe casa creștinului era și o mărturisire de credință, căci apariția vreunei locuințe lipsite de cruce era privită într-un mod cu totul straniu și compătimitor. Pur și simplu, mintea sănătoasă a țăranului respingea din start viclenia și nu putea accepta subiectivismul, mai ales în materie de credință. Rațiunea neinfestată a omului „curat cu inima” era cea mai apropiată de „setările din fabrică”, de intenția Ziditorului: „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, este de la cel rău” (Mt. 5, 37). Pentru omul sincer, credința nu e o joacă opțională, ci o problemă de viață și de moarte: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Ca urmare, crucea de pe turla bisericii era extinsă și multiplicată, ca o prezență harică, prin troițe, prin crucea de pe acoperișul clădirilor, prin crucea purtată la piept sau însemnată peste chip, precum și prin cele care străjuiesc mormintele celor adormiți în nădejdea învierii și vieții de veci, ca simbol al perpetuării și dominării binelui asupra răului: „Diavolul tot face rău și iese bine; Hristos tot e răstignit și tot învie” (Arhim. Arsenie Papacioc).

Din iubire față de Domnul și cinstind Sfânta Cruce, Sfântul Porfirie al Gazei, înainte de a fi episcop, deși era olog, se târa cu mari eforturi la sfintele slujbe, până când, într-o noapte, ațipind pe Golgota, L-a văzut în vis pe Domnul răstignit, poruncindu-i tâlharului celui bun să se coboare de pe cruce și să-i tămăduiască neputința. Și îndată s-a trezit cu totul sănătos (Cântare de laudă, în: Proloagele de la Ohrida, 26 feruarie).

Observăm că doi tâlhari au fost răstigniți alături de Mântuitorul Hristos și ușa raiului era deschisă pentru amândoi: unul și-a cerut iertare, celălalt nu; unul s-a pocăit în cele din urmă, celălalt a sfârșit hulind. Ca spațiu, cei doi osândiți erau la aceeași distanță față de Domnul de pe cruce, dar nu și cu inima.

Iată o întâmplare, în legătură cu nepostul, neascultarea și împlinirea voii proprii: la o înmormântare, unul dintre membrii familiei îndoliate insista ca preotul să le dea numaidecât binecuvântarea de a pregăti masa de pomană cu mâncare de dulce, deși era zi de post. Omul tot încerca să argumenteze că, de fapt, postul nu este o regulă atât de „bătută în cuie”, încât să nu se poată face o derogare. Insistența creștea printr-o încăpățânare tot mai acerbă. Preotul i-a răspuns: Eu v-am spus ce am avut de spus, iar dumneavoastră, bineînțeles, faceți cum vreți. Dar să știți un lucru: prin încălcarea postului, neascultare și împlinirea voii proprii, protopărinții noștri Adam și Eva au pierdut raiul, și-au agonisit moartea lor și a urmașilor. Iată de ce plângem noi astăzi la moartea celor dragi! Pentru încălcarea postului. Ori, drumul spre Înviere se face prin ascultare, post și luarea crucii.