Duminica a 2-a din post (a Sfântului Grigorie Palama)

„În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat așa de mulți, încât nu mai era loc nici înaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul (lui Dumnezeu). Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru oameni. Dar, neputând ei din pricina mulțimii să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și, prin spărtură, au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu? Și îndată, cunoscând Iisus cu duhul Lui că așa cugetau ei în sine, a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor, a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta! Și s-a ridicat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” (Marcu 2, 1-12)

Astăzi suntem în Duminica a doua a Postului Mare, în care Sfânta Evanghelie ne prezintă o minune atât de grăitoare, prin care Mântuitorul Hristos se arată Dumnezeu adevărat, mai ales prin faptul că vindecă, dar iartă și păcatele. Ni se arată o strânsă legătură între boală și păcat. Prin căderea în păcat a primilor oameni și, prin extensie, a întregii umanități, toți fiii lui Adam poartă consecințele separării de Dumnezeu: boala, suferința și moartea.

Mântuitorul a venit în Capernaum, unde se mutase după alungarea Sa din Nazaret. Când s-a auzit că este în casă, s-a adunat mulțime de popor, încât nimeni nu mai putea să intre nici măcar în curte din pricina îmbulzelii. Aici se afla un om slăbănog zăcând în pat. Au venit patru prieteni credincioși ai acestui slăbănog, auzind și ei că a venit Iisus, fiindcă se dusese vestea că El vindecă orice boală și orice neputință. Prietenul lor era atât de grav bolnav, astfel încât nu mai putea să se ridice sau să meargă sprijinit. Cei patru oameni cu inimă curată l-au luat, cu tot cu pat, să-l ducă la Iisus. Pentru că aveau o credință atât de sigură că Mântuitorul îl poate vindeca pe slăbănog, aceștia au desfăcut acoperișul casei în care era Iisus și prin spărtură au lăsat în jos patul cu slăbănogul. Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”.

Acolo, ca de obicei, erau și farisei și mai mari ai poporului. Auzind ei aceste cuvinte, cugetau foarte rău despre Iisus, zicând: „Acesta hulește! Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?”. Iisus știa ce gândesc aceștia și de aceea le-a dat îndată un răspuns nu numai cu vorba, ci și cu fapta, zicându-le: „De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai greu a zice slăbănogului: Iertate sunt păcatele, sau a zice: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta? Dar, iată, ca să știți că putere are Fiul Omului să ierte păcatele, a zis slăbănogului: Ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Și îndată în văzul mulțimii de acolo, cel slăbănog s-a ridicat deodată. Și-a luat patul și a ieșit.

Mulțimile, văzând această minune, au fost uimite și ziceau: „Niciodată nu s-a văzut așa ceva”. Păcatul i-a adus slăbănogirea acestui om. De aceea, Mântuitorul Hristos a înlăturat cauza și omul s-a făcut sănătos. I-a iertat păcatele. Vindecarea autentică, după cum suntem încredințați, acoperă atât aspectele spirituale, cât și pe cele trupești, fiind acordată exclusiv de Dumnezeu, „Cel ce curățește toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăvește din stricăciune viața ta, Cel ce te încununează cu milă și cu îndurări” (Psalmul 102, 3-4).

Potrivit legilor firii, un om care zace în pat ani de zile, oricât de bine ar fi tratat de un medic, nu poate nicidecum să se ridice imediat pentru că mușchii lui sunt atrofiați. Le trebuie un ajutor mușchilor, care n-au lucrat atât timp.

Dar la Dumnezeu toate sunt cu putință, pentru că Iisus Hristos era văzut ca om, dar era și Dumnezeu. Din acest motiv El avea putere să ierte și păcatele. I-a convins pe toți cei de acolo, care au rămas copleșiți de ziceau: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”. Iată, așadar, care este puterea lui Dumnezeu!

În credința creștină, suferința trupească nu este lipsită de sens; ea este percepută ca o modalitate prin care Creatorul, ca îngăduință și nu ca o pedeapsă, îi oferă creaturii Sale oportunitatea de a găsi calea răscumpărării prin pocăință. Acest proces implică autoexaminarea și acceptarea de bunăvoie a smereniei, a „duhului umilit” (Psalmul 50, 18), astfel încât să poată primi, cu osârdie și ajutor divin, harul mântuirii și coroana biruinței întru sfințenie.

Întrucât păcatul este adesea o dorință irațională de plăcere, în care omul își caută satisfacția egoistă, întoarcerea din păcat implică acceptarea suferinței, îmbrățișarea crucii, lupta împotriva atracției hipnotice a plăcerii și o disciplină riguroasă, atât la nivel spiritual, cât și fizic.

Cuvântul lui Dumnezeu a făcut să se ierte și păcatele și a făcut să se întărească și tot trupul celui slăbănog: a învârtoșat venele, a întărit trupul și toate mădularele au devenit puternice, încât cel ce zăcea în pat s-a ridicat deodată revigorat, ca și cum s-ar fi trezit din somn. Ba chiar a început să-și poarte și patul pe umerii lui. Atât de puternic și de sănătos a devenit. Așadar, puterii lui Dumnezeu niciodată nu i se poate da o tălmăcire lumească. Este puterea suprafirească a lui Dumnezeu și puterea Cuvântului lui Dumnezeu, căci prin El toate s-au făcut din cele ce alcătuiesc lumea întreagă, opera lui Dumnezeu (Ioan 1, 3).

Împreună cu slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 1-12) suferim și noi consecințele păcatelor noastre și ale înaintașilor, însă, în foarte multe situații, mulți dintre noi se revoltă și refuză să accepte că „primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41).

Ridicarea slăbănogului la cuvântul Mântuitorului Hristos a fost una din multele minuni pe care Le-a săvârșit Mântuitorul Hristos. Desigur, la această minune a contribuit credința slăbănogului, că de aceea îl numește „fiu” pentru că numai cel ce are credință este numit de Mântuitorul Hristos „fiu”. Iubirea pe care Dumnezeu o are pentru copiii Săi este infinită, fiindcă El „nu dorește moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33, 11). Părintele ceresc își caută cu ardoare copilul căzut în păcat, strigând precum odinioară în Eden: „Adame, unde ești?” (Facere 3, 9), chemându-l la viața veșnică prin pocăință - o renunțare sinceră și profundă la păcate, o căutare a căii Luminii și a Adevărului, o înviere din starea de moarte provocată de suferințele păcatelor: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5).

A contribuit, desigur, și credința celor patru prieteni ai săi care au venit să-l ia de acasă, cu tot cu patul în care zăcea, aducându-l la casa unde s-a aflat Mântuitorul și spărgând până și acoperișul casei ca să ajungă înaintea Mântuitorului cu cel slăbănog. Așa cum reținem din Evanghelie, restabilirea sănătății depline, nu doar a celei fizice, trebuie să aibă drept scop recăpătarea legăturii iubitoare dintre om și Dumnezeu. Ea constă în restaurarea prin smerenie a naturii umane căzute, din cauza mândriei, în robia păcatului și a morții.

Mântuitorul lui Adam și al nostru, Domnul Iisus Hristos vindecă pe cel care a suferit odinioară din cauza poftei nemăsurate și s-a lăsat îmbolnăvit de duhul răutății. El cheamă tot neamul omenesc la sinceritate, la smerenie, la pocăință profundă și, în același timp, la propovăduirea Adevărului. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se vindecă lumea bolnavă de păcat, căci „putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ” (Marcu 2, 10).

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos, căci și noi suntem slăbănogi. Dacă nu zăcem în pat, totuși avem păcate, avem boli și avem sufletul în suferință pentru păcatele noastre. Să-i cerem Mântuitorului Hristos în fiecare zi să ne ierte păcatele. Și pentru că suntem în Postul Mare, în a doua duminică, să ne pregătim de Spovedanie pentru că duhovnicul proclamă iertarea păcatelor prin rugăciune, dar Dumnezeu este Cel ce iartă păcatele noastre. Să avem mai multă credință în Dumnezeu, cunoscând și această minune cu vindecarea slăbănogului.

Doamne, ajută-ne să credem, să ne rugăm și să primim iertarea și postul să-l ducem până la capăt ca să ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat, pe care să-L așteptăm să intre cu Lumina Sa cea necreată și în sufletele noastre!