Duminica dinaintea Botezului Domnului

„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris de proroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui! Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Și ieșeau la el tot ținutul Iudeei și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Iar Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică. Și propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.” (Marcu 1, 1-8)

Evanghelia Duminicii dinaintea Botezului Domnului, luată din Evanghelia după Marcu (1, 1-8), cuprinde o sinteză a ceea ce a reprezentat activitatea Sfântului Ioan Botezătorul și misiunea lui de Înaintemergător și pregătitor al venirii lui Iisus.

Să ne oprim, acum, cu reflecția doar asupra unei sentințe din predica Sfântului Ioan Botezătorul, care a constituit și esența propovăduirii sale, dar pe care Evanghelia acestei duminici nu o amintește direct: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei 3, 2).

Prin sentința sau imperativul „Pocăiți-vă!” nu trebuie, nici într-un caz, să înțelegem ceea ce se predică astăzi de către unii creștini, aparținători altor culte, și anume că trebuie să părăsim credința pe care o avem și să îmbrățișăm o altă credință, să părăsim Biserica în care am fost botezați și să ne re-botezăm, ca apoi să ne numim „pocăiți”. Nici într-un caz nu poate fi vorba despre așa ceva în cuvintele Botezătorului Domnului! Asupra acestui lucru aș dori să insist puțin.

Mai întâi: ce a înțeles Sfântul Ioan Botezătorul prin această sentință pe care a rostit-o și care a constituit esența predicii lui? A înțeles schimbarea mentalității, schimbarea gândirii, schimbarea modului de a te raporta la trei lucruri: la tine însuți, la Dumnezeu și la cel de lângă tine. Aceasta a înțeles Sfântul Ioan Botezătorul când îndemna poporul la pocăință prin cuvintele: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” (Matei 3, 2). Și el explică acest fapt.

Pocăința înseamnă înnoirea vieții§

În Evanghelia după Luca, în capitolul 3, 10-18, este consemnată întâlnirea dintre Ioan Botezătorul, în pustia în care el predica, cu câteva categorii sociale ale vremii sale. Impresionată de predica lui și răscolită de mustrările lui aspre, mulțimea de oameni îl întreabă pe profet: Așadar, ce să facem? (Luca 3, 10). Întrebarea viza o concluzie la tot ceea ce Ioan rostea.

Toți au înțeles, în urma predicii lui Ioan, că trebuie să facă ceva, că trebuie să schimbe ceva în viața lor. Și ca răspuns la întrebarea și la frământările lor, Ioan spunea mulțimii: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea” (Luca 3, 11). Era foarte simplu de înțeles: prorocul n-a spus că acela care are două haine a greșit; n-a spus că acela ce avea de mâncare mai mult decât celălalt de lângă el a greșit cumva. Nu! Ci a spus doar atât: Nu e rău că aveți două haine, nu e rău că aveți hrană, și unii poate chiar mai multă. Poate fi acesta un semn că Dumnezeu v-a binecuvântat casa și viața. Dar nu e bine ca voi să aveți mai mult, iar alții nimic. Nu mai trăiți așa! Nu mai trăiți cu surplus de hrană și de îmbrăcăminte, în timp ce alții sunt goi și flămânzi. Ia o haină din cele două și dă-o celui care nu are. Schimbă-ți modul de a te raporta la cel nevoiaș! Îmbracă-l și pe el și-l hrănește din ceea ce tu ai și ți-a dat Dumnezeu. Raportează-te valoric altfel la el decât ai făcut până acum! Era simplu, logic și ușor de înțeles de către oricine.

Au venit și vameșii, acei preceptori care adunau dările pentru stăpânire, care taxau traficul de mărfuri. Oameni bogați, dar și foarte nedrepți! Și aceștia au simțit, în urma predicii lui Ioan, că trebuie să schimbe ceva în viața lor, în mentalitatea lor. Și vin la Ioan și-l întreabă: „Învățătorule, noi ce să facem?” (Luca 3, 12). Și el le răspunde: „Să nu cereți mai mult decât este rânduit” (Luca 3, 13). Cu alte cuvinte, să nu înșelați pe nimeni, să nu fiți nedrepți față de nimeni și atunci și meseria voastră are un rost și chiar e nevoie de ea în societate. Dar schimbați-vă, înnoind modul vostru de gândire.

Au venit și ostașii, și se pare că nu doar dintre iudei, ci chiar păgâni, probabil dintre romani. Și ei au înțeles din predica lui Ioan că trebuie să schimbe ceva în modul lor de-a viețui. Și l-au întrebat și ei: „Dar noi ce trebuie să facem?” Cu alte cuvinte, noi mai avem un rost să existăm? El le-a răspuns: „Să nu asupriți pe nimeni, să nu învinuiți pe nedrept și să fiți mulțumiți cu solda voastră” (Luca 3, 14). Iată, așadar, ce a înțeles Sfântul Ioan Botezătorul prin „pocăiți-vă”: Schimbați-vă viața, mentalitatea, înnoiți modul de gândire, modul de raportare la semeni, modul de a fi, de a cugeta, de a exista. Schimbați-le radical pe toate acestea. Asta a spus Înaintemergătorul Domnului lumii de atunci, celei de azi și celei ce va veni după noi, prin imperativul „Pocăiți-vă!”.

Cuvinte care au schimbat lumea§

Această sentință, „Pocăiți-vă!”, înțeleasă în acest mod, a reușit să desființeze o întreagă orânduire socială, și anume sclavagismul. N-a fost nevoie de arme, de bombe, de strategii sofisticate de luptă ca să dispară o orânduire din istorie. A fost nevoie doar de o altă gândire a omului, de o altă raportare a omului la el însuși, la semenul său și la Dumnezeu.

Și aș dori să exemplific acest lucru. Există 25 de versete, în Biblie, în Noul Testament, care au revoluționat o lume întreagă, schimbându-i din temelii filosofia cu privire la om și la valoarea lui. Este vorba despre Biletul sau Scrisoarea Sfântului Pavel pe care a trimis-o lui Filimon și care a rămas în Canonul Noului Testament sub denumirea de Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filimon. Dar, în fond, nu este o epistolă. Este un scurt bilet pe care Apostolul îl trimite lui Filimon, din prima sa captivitate la Roma, anii 61-63 d.Hr. Despre ce este vorba?

În Hristos nu mai este rob sau liber, ci toți sunt una§

Sfântul Pavel ajunge în a doua călătorie misionară și în ținutul Frigiei, o provincie romană, situată undeva în centrul Asiei Mici, având capitala în cetatea Colose. Aici poposește în casa unui om înstărit, pe nume Filimon. Acesta avea și sclavi. Nu știm dacă avea mai mulți sau numai unul. Pe unul îl știm și vom vedea despre cine este vorba. Se pare că în casa acestui Filimon, Apostolul va fi fost slujit și de către un sclav, pe nume Onisim. Sau, poate, doar l-a cunoscut aici? Nu știm exact.

Dacă nu-l va fi slujit direct pe Apostol, cu siguranță îl va fi auzit vorbind. Teme precum: demnitatea umană, valoarea om, va fi dezbătut Apostolul Pavel, cu siguranță, în casa lui Filimon, locul de adunare cultică a creștinilor din cetate. Va fi spus, cu siguranță, între multe altele, și că prin Întruparea lui Iisus omul a devenit el însuși fiul lui Dumnezeu și, astfel, egal cu cel de lângă el. Și poate sclavii, care au auzit, se vor fi întrebat: Și dacă eu sunt copilul lui Dumnezeu și stăpânul meu este tot copilul lui Dumnezeu, ca și mine, având același Tată Ceresc, de ce oare, atunci, eu nu sunt egalul lui? De ce mă exploatează? De ce mă vinde când dorește? De ce poate să mă omoare când greșesc, fără să mă pot apăra sau să fiu chiar iertat? Și multe altele de acest fel!

Într-o zi, Onisim se hotărăște să fugă din casa stăpânului său și ajunge la Roma. Și-a riscat viața, pentru că sclavii erau însemnați la lobul urechii și ușor puteau fi identificați ca sclavi fugari. Pentru aceștia pedeapsa era capitală.

La Roma, Onisim îl găsește pe Apostolul Pavel închis. Aici Sfântul Pavel îl botează. Apoi, în grabă, scrie un bilet pentru Filimon și îl trimite pe Onisim înapoi la stăpânul său cu această scrisoare. Se pare că Apostolul Pavel nu s-a temut de reacția lui Filimon față de sclavul lui fugar. Nu știm, într-adevăr, cum a reacționat Filimon când l-a revăzut pe Onisim.

Dar iată ce-i scrie Sfântul Pavel lui Filimon: „Te rog, pe tine, pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanțuri, pentru Onisim, cel care altădată îți era nefolositor, dar care acum e folositor, și ție, și mie” (Filimon v. 10). Pe acesta, Apostolul Pavel îl renăscuse în închisoare, prin botez, la o nouă viață. Acesta e motivul pentru care îl numește „copilul meu”. În versetul 12 îl numește chiar „inima mea”. Și continuă Apostolul: „Pe acesta ți l-am trimis înapoi, însuși pe el, adică inima mea… dar nu ca un rob, ci mai mult decât un rob: frate iubit… Așadar, dacă mă ai pe mine părtaș, primește-l pe el ca și cum aș fi eu” (Filimon vv. 12, 16-17). Imaginați-vă că n-a fost deloc simplu pentru Filimon să citească aceste cuvinte! De fapt, Sfântul Pavel îi spunea lui Filimon că nu mai are în fața lui, de-acum, pe sclavul său Onisim, de a cărui viață putea să dispună cum voia, ci că îl are în față acum pe „fratele” său și pe „copilul” Apostolului.

Să încercăm să ne transpunem în situația lui Filimon. Cum l-a privit el, oare, pe Onisim în acele momente, când acesta i-a înmânat biletul și Filimon i-a citit conținutul? Nu știm! Probabil că îi va fi chemat și pe Apfia, soția lui, și pe Arhip, copilul lui, și le va fi spus: Uitați-vă pe cine aveți în față acum: pe „fratele” vostru! Și poate copilul îi va fi zis: Cum, tată, acesta nu e fratele meu! Acesta e un sclav fugit! Omoară-l! Și Filimon le va fi spus: El este, de acum, „fratele” meu și al vostru, și încă unul și „preaiubit”. Așa ne scrie Apostolul din închisoare, din Roma. Citiți-i cuvintele!

Nu știm ce s-a întâmplat mai departe, dar credem că Onisim nu a mai plecat din casa stăpânului său, iar ceilalți sclavi au devenit și ei alți oameni. Din cei care-și urau stăpânul, din cei care căutau ca, în orice prilej ivit, să-l omoare, din cei care nu aveau în mintea lor decât fuga și eliberarea, au devenit oameni liberi, frați cu stăpânii lor, iubindu-i și fiindu-le devotați. Și, astfel, s-a schimbat o lume!

Știți cum s-a schimbat? Prin schimbarea mentalității omului și a înțelegerii valorii lui. Nu s-a întâmplat nimic mai mult!

Ne putem imagina că atunci când vor fi văzut alți stăpâni de sclavi, colegi cu cel din Colose, cât de uman se comportă sclavii lui Filimon, cum își iubesc stăpânul, cum toți lucrează conștiincios pe domeniile lui, îl vor fi întrebat pe Filimon ce a făcut cu oamenii aceștia. Și Filimon le va fi zis: N-am făcut nimic deosebit. Îi tratez ca pe niște frați, pentru că așa mi-a spus Apostolul Pavel, că aceștia sunt frații noștri.

Și, astfel, diferența dintre sclavii lui Filimon și sclavii celorlalți stăpâni a devenit una evidentă. Și, în acest mod, încet, încet, prin încreștinare, și alții vor fi considerat pe sclavii lor „frați” și egali cu ei, ca împreună copii ai lui Dumnezeu. Este exact ceea ce Sfântul Pavel le scria colosenilor, sfătuindu-i cum să se comporte stăpânii de sclavi cu sclavii lor și invers: „Robilor, întru toate ascultați-i pe stăpânii voștri cei după trup, nu cu slujire doar de ochii lumii, cu gândul de a plăcea oamenilor, ci întru curăția inimii, temându-vă de Domnul; orice ați face, lucrați din toată inima, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni, știind că de la Domnul veți primi răsplata moștenirii… căci cel ce face nedreptate își va primi nedreptatea; și părtinire nu poate fi. Stăpânilor, dați-le robilor voștri ce este drept și potrivit, știind că și voi aveți Stăpân în ceruri” (Coloseni 3, 22-25; 4, 1).

Iată cum a fost schimbată o orânduire a lumii! Așa s-a impus creștinismul, printr-o nouă gândire, printr-o schimbare a mentalității și a modului de a te raporta la viață, la omul de lângă tine și la tine însuți. Aceasta a fost pocăința pe care o predica Sfântul Ioan Botezătorul și, deloc întâmplător, cu acest cuvânt Și-a început propovăduirea și Mântuitorul Hristos.

Când astfel va fi înțeleasă pocăința, nu se vor schimba apartenențe confesionale, ci destine umane, nedreptăți sociale, orânduiri în derivă!

Păcatele, compromisurile, ambiguitatea slăbesc forța creștinismului§

Aș dori să închei punând o întrebare deloc metaforică: cât este Sfântul Ioan Botezătorul de actual azi? Creștinismul pe care azi îl trăim este un creștinism cu putere de a schimba lumea din jur, astfel încât să-l determine pe om să devină altul, cu o altă gândire și mentalitate, așa cum a făcut Ioan Botezătorul, reușind să convingă lumea de atunci că trebuie să se schimbe? Este atât de puternic creștinismul de astăzi? Eu spun că nu! De aceea Sfântul Ioan Botezătorul este atât de actual pentru noi toți, cei de azi.

Nu este suficient că venim la biserică și ascultăm un cuvânt de învățătură. Spun unii, astăzi, că avem un creștinism puternic, pentru că bisericile noastre sunt pline. Așa este! Sunt pline, arhipline chiar. Dar să nu uităm că și tribunalele sunt tot arhipline. Este un paradox teribil. Bisericile sunt pline, dar sunt și tribunalele pline. Cu cine? Cu creștinii din biserici. Mâine se judecă acolo frați cu frați, părinți cu copii, vecini cu vecini, prieteni cu prieteni. Astăzi sunt în biserică și mâine își aruncă cele mai urâte invective. Un paradox! Acesta nu e un creștinism cu putere din interior, care să schimbe o lume întreagă.

Nu este suficient dacă tu, medic, inginer, profesor, muncitor, care ai fost astăzi în biserică, mâine în cabinet sau în sala de curs, în fabrică, sau oriunde te-ai găsi, nu spui mai departe ceea ce ai auzit azi în biserică. Este nevoie să traducem în faptă și atitudine, mâine, ceea ce auzim azi.

Un scriitor latino-american, Dinesh DâSouza, într-o carte a sa avea să spună că pericolul creștinismului de a fi înghițit de alte ideologii constă în el însuși, în interiorul lui, și nu în afara lui. Nimic mai adevărat decât acest lucru!

Dacă noi, cei de aici, din Biserică, uităm ce înseamnă sarcina noastră față de cei de lângă noi și nu părăsim nedreptățile, păcatele mari, compromisul, atitudinile ambigue, creștinismul va începe, exact de aici, din interior, să se clatine. Trebuie să fim foarte atenți la acest lucru, la forța pe care o avem fiecare dintre noi de a schimba, mai întâi, lumea din noi, și-apoi pe cea din afară.

Să nu așteptăm ca lumea de astăzi să fie schimbată doar de pe amvon. De aici pornește învățătura, care poate schimba lumea și mentalitățile din ea, dar forța ei, mai departe, se găsește în fapta noastră, a preoților, și-n atitudinea dumneavoastră, a creștinilor. Luați aceste învățături și le duceți mai departe, spunându-le și altora, însă nu numai cu cuvântul, ci, în primul rând, cu fapta.

Dacă astfel vom înțelege mesajul predicii Sfântului Ioan Botezătorul, poate că lumea în care trăim azi va arăta mâine altfel!