Libertate, cădere și întoarcere - dinamica mântuirii în Pilda Fiului risipitor

Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Luca 15, 11-32)

Pilda Fiului risipitor, din Duminica a 34-a după Rusalii, ne descoperă una dintre cele mai adânci taine ale iconomiei mântuirii: libertatea omului și iubirea fără margini a lui Dumnezeu. Fiul care pleacă într-o lume străină este chipul omului care rupe comuniunea cu Tatăl, alegând autonomia în locul ascultării, existența fără Dumnezeu în locul vieții rodnice în harul desăvârșitor. Tatăl nu este un judecător rece, ci Dumnezeul Cel iubitor, Care respectă libertatea omului, dar nu încetează nici o clipă să-l aștepte cu inima deschisă pe fiul pierdut.

În această Duminică a doua a Triodului, Biserica ne cheamă să înțelegem nu doar păcatul ca îndepărtare, ci și pocăința ca întoarcere ontologică la adevărata noastră ființă, la comuniunea pierdută cu Dumnezeu.

În debutul pericopei evanghelice a Sfântului Luca ni se prezintă un tată care avea doi fii, iar cel mai tânăr se înfățișează înaintea părintelui său cu o cerere: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Luca 15, 12). În esență, această dorință reprezintă o revendicare a autonomiei absolute. Folosindu-ne de limbajul simbolic al pildei, putem echivala cererea fiului tânăr cu dorința de a trăi fără relație, fără dependență de Tatăl, fără responsabilitatea iubirii reciproce.

Acționând pe cont propriu, omul se lasă condus de propriile pofte pătimașe, de propriile plăceri efemere care îi atrag consecințe grave în relația lui cu Dumnezeu-Tatăl. Păcatul este instrumentul prin care diavolul aduce ruptura comuniunii ființei umane cu Dumnezeu și îl exilează pe om de iubirea milostivă a Creatorului, fapt redat prin versetul: Adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată (Luca 15, 13).

Țara îndepărtată - consecința existenței fără Dumnezeu§

Tatăl nu se opune voinței fiului de a strânge ceea ce primise și de a pleca într-o lume necunoscută pentru el. Acest mod de manifestare a tăcerii și aparent a acceptării ne dezvăluie taina libertății respectate de Dumnezeu. El nu constrânge și nici nu forțează voința omului de a rămâne aproape de Dumnezeu, tocmai pentru că Îi poartă omului o iubire sinceră. Iubirea adevărată nu anulează libertatea celuilalt, ci o asumă până la capăt, inclusiv în consecințele ei dureroase. Plecarea fiului este și o dramă a tatălui, o suferință tăcută a iubirii care așteaptă.

Ajungerea într-o țară depărtată reprezintă ruperea comuniunii cu Izvorul bogat al Binelui și chiar adâncirea în starea singurătății prin risipirea averii, adică a vieții. Această înstrăinare sau depărtare nu este doar la nivel geografic, ci mai ales la nivel duhovnicesc: fiul se îndepărtează de identitatea sa, de sensul apartenenței, ajungând la o necunoaștere de sine.

Libertatea, separată de relație și responsabilitate, se golește de conținut și conduce la degradare, singurătate și foamete. Evanghelistul Luca menționează că după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă (Luca 15, 14), arătându-ne că tot ce este material piere, iar omul care este ancorat în aceasta rămâne în pagubă. Foamea Fiului risipitor se poate identifica și cu nevoia de hrană pentru trupul biologic: Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii (Luca 15, 16), dar și cu foamea după hrana duhovnicească, conform prorocului Isaia, care spune: Iată, slugile Mele vor mânca, și vouă vă va fi foame, vor bea, și voi veți fi însetați, se vor bucura, iar voi veți fi înfruntați! Iată, slugile Mele vor sălta de veselie, iar voi veți striga de întristată ce vă va fi inima, și de frânt ce vă va fi sufletul veți urla (Isaia 65, 13-14).

După ce risipise toată averea și devenise rob al plăcerilor lumești, fiul cel tânăr devine și rob sub stăpânirea altora prin propria sărăcie. Căderea din comuniunea cu Tatăl atrage lipsa împlinirii duhovnicești și a incertitudinii.

Întoarcerea - asumarea smerită a stării de fiu§

Momentul decisiv al pildei este redat de venirea în sine a fiului ca act de adâncă penitență. Pocăința nu începe cu fapta exterioară, ci cu o trezire a conștiinței, cu recunoașterea adevărului despre sine. Analizând din punct de vedere teologic, putem menționa că întoarcerea minții (metanoia) de la rătăcire la adevăr reprezintă restaurarea comuniunii cu Dumnezeu.

Fiul nu se întoarce cerând drepturi, ci pășește cu inima zdrobită și cu mărturisirea profundă: Tată, am greșit la cer și înaintea ta (Luca 15, 21). Aceasta este pocăința autentică, lipsită de justificări. Omul nu negociază cu Dumnezeu starea lui, ci se lasă prins în mreaja iubirii divine. Sfântul Efrem Sirul (306-373) spunea că pocăința este scara care ne urcă de unde am căzut, adică readuce bucuria primordială, așa cum Tatăl milostiv i-a reîncredințat tot Fiului risipitor.

În momentul de cumpănă, Fiul risipitor și-a dat seama că altă scăpare nu are dacă nu se va întoarce cu regret. Nimic nu îl mai putea scăpa din starea deplorabilă decât repatrierea la Tatăl. Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1891) ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să ne întoarcem la Dumnezeu când suntem cuprinși de viforul ispitelor și al necazurilor pentru că altă scăpare nu există: Când vă este greu, trebuie să vă întoarceți către Dumnezeu, atât cu simțirea, cât și cu graiul, zicând: Slavă Ție, Doamne!

Tatăl - chipul iubirii dumnezeiești§

Însă adevărata surpriză a pildei nu este pocăința fiului, ci iubirea Tatălui. Tatăl nu așteaptă ca fiul să ajungă la ușă, ci aleargă înaintea lui, îl îmbrățișează și îi redă demnitatea pierdută. Aceasta este imaginea Dumnezeului Celui milostiv, Care voiește ca tot omul să se mântuiască. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Dumnezeu nu întârzie cu iertarea, ci doar așteaptă să vadă întoarcerea inimii.

Haina cea dintâi, inelul și ospățul nu sunt simple gesturi simbolice, ci arată restaurarea deplină a omului în har. Omul pocăit nu este primit ca slugă, ci restaurat ca fiu. Dumnezeu nu ne iartă pe jumătate, ci ne redă viața cea adevărată. După cum spune Sfântul Atanasie cel Mare: Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină părtaș vieții dumnezeiești.

Pilda ne pune înainte și chipul fiului celui mare, care ne avertizează asupra unui alt pericol: acela de a rămâne formal în casa Tatălui, dar fără iubire. El împlinește poruncile, dar nu înțelege inima Tatălui. Dreptatea fără milă devine judecată, iar ascultarea fără dragoste devine mândrie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fără iubire, orice virtute se golește de viață.

Această duminică este, așadar, o chemare dublă: pentru cei plecați - la întoarcere, și pentru cei rămași - la adâncirea iubirii. În duminicile premergătoare Postului Mare, Biserica ne cheamă să pășim pe calea pocăinței nu cu deznădejde, ci cu nădejde, știind că Tatăl ceresc ne așteaptă cu brațele deschise.