Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l, ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” (Luca 15, 11-32)

Rostul citirii acestei pilde este acela de a ne prezenta o icoană cât mai apropiată de înțelegerea noastră a chipului spiritual al lui Dumnezeu, respectiv de a ne învăța cum ar trebui să ne raportăm la El și, prin El, la semenii noștri.

Deși pilda se numește a „întoarcerii fiului risipitor”, ea fiind un exemplu și o încurajare pentru întoarcerea la Dumnezeu a fiecăruia dintre noi, atunci când ne-am depărtat de sânul iubirii părintești, predominant în ea este chipul tatălui primitor. Aflându-ne în fața ostenelilor Postului Mare, a perioadei de pocăință pentru propriile noastre păcate, Biserica ne înfățișează, prin intermediul acestei pilde, chipul paternității lui Dumnezeu, la Care să ne raportăm fiecare cu pocăința, cu postul și cu viața noastră întreagă. Îl vedem, așadar în pildă pe acest tată care, atunci când fiul său cel mai mic îi cere partea de avere și pleacă de acasă, le împarte averea celor doi fii ai săi și nu se împotrivește plecării celui mic, dar, după ce pleacă, îl așteaptă să se întoarcă și, când o face, deși trăise în chip nevrednic, îl primește cu toată dragostea și-l repune în cinstea dintâi, bucurându-se de întoarcerea lui. Confruntat cu supărarea fiului celui mare vizavi de atitudinea sa binevoitoare față de fiu cel mic, tatăl face totul să-l înduplece să intre la ospățul bucuriei întoarcerii fratelui său, asigurându-l de dragostea pe care i-o poartă.

Din această relatare concisă, respectiv din atitudinea tatălui celor doi fii, în care suntem reprezentați, învățăm următoarele: Dumnezeu este tatăl nostru și ne iubește cu o iubire necondiționată și neinfluențabilă de păcatele și neputințele noastre. El ne respectă libertatea de a ne chivernisi viața cum credem că este bine și ne dă fiecăruia cele ce ni se cuvin. Când folosim rău această libertate, respectiv darurile primite, așteaptă cu durere și răbdare întoarcerea noastră. Când ne întoarcem, ne primește cu bucurie și ne acordă iertarea necondiționat, înainte chiar ca noi să o cerem și ne reașază în locul cuvenit, din care ne-am depărtat, orbiți de patimi, dar pe care El ni l-a păstrat din iubire. Reașezarea noastră în cinstea inițială este însoțită de ospățul la a cărui bucurie sunt invitați frații noștri. Dragostea Lui ne este acordată tuturor. Confruntat cu neputința și răutatea noastră, cu refuzul de a accepta dragostea Lui pentru frații noștri, Dumnezeu face totul pentru a ne ajuta să-I înțelegem atitudinea iubitoare față de toți, să iubim și noi și să ne bucurăm de binele fraților, respectiv să înlocuim atitudinea justițiară și rece față de ei cu una iubitoare și asumatoare.

Ca să fiți fiii Tatălui vostru§

Atitudinea iubitoare, iertătoare și ocrotitoare a lui Dumnezeu, dorința și lucrarea Sa în scopul viețuirii în comuniune de iubire a fiilor Săi reprezintă și o invitație spre a urma acest exemplu. Ca fii ai acestui Tată, suntem chemați să ne asemănăm cu El. Ca oameni care ne raportăm prin credință la Dumnezeu, Care se definește prin iubire, suntem invitați la o atitudine asemănătoare. Cuvintele Domnului Hristos sunt fără echivoc: „Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5, 44-45). Purtarea noastră cu iubire față de semeni nu este o opțiune, ci o consecință a înțelegerii unității întregului neam omenesc, a frățietății tuturor oamenilor prin Părintele comun și a chemării lor la comuniunea veșnică în iubire. Totodată, modul viețuirii noastre este o mărturie despre Dumnezeul în care credem. „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt 5, 16).

În duhul iubirii dumnezeiești suntem chemați să fim una§

Asumarea de către noi a paternității lui Dumnezeu, respectiv a filiației față de El înseamnă, totodată, și înțelegerea unității ontologice a întregului neam omenesc - a întregului Adam, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov -, respectiv asumarea frățietății noastre umane, a tuturor fiilor și fiicelor Lui. Dar această unitate nu este doar un dat, ci este și o temă, un program de viață încredințat nouă; suntem cu toții chemați să lucrăm în și pentru această unitate continuu, prin tot ceea ce facem. Întreaga viețuire conform rânduielii lui Dumnezeu, respectând ceea ce numim „poruncile” Lui, înseamnă o viețuire spre binele tuturor și al fiecăruia în parte. Ea înseamnă și o asumare a modului de raportare la cei din jur asemeni Părintelui ceresc, lucrând pentru binele lor chiar și atunci când ei nu-l înțeleg și nu pot să-l dorească. Înseamnă o asumare și o susținere în bine a celorlalți, cu iertare atunci când greșesc și cu necontenirea de a face binele și față de cei care, aparent, nu l-ar merita. Această asumare trebuie făcută și cu un duh de jertfă și de renunțare la sine, la interesul imediat, pentru binele comun, care constituie și cadrul general al binelui fiecăruia dintre noi, deoarece, așa cum învăța Sf. Vasile cel Mare, „dacă binele general suferă, atunci se duce pe copcă și binele particular” (PSB 12, București 1988, Epistola 136, p. 321).

Ascultând azi pilda cu Tatăl primitor și cu cei doi fii - unul risipitor, iar altul nepăsător -, suntem chemați să răspundem, mai mult cu viața decât cu cuvântul, la întrebarea: „Cum stăm noi în fața iubirii Părintelui ceresc?”. Răspunsul îl dăm cu modul cum ne raportăm la frații noștri și la întreaga moștenire primită de la Dumnezeu prin părinții și înaintașii noștri, la Țara și Biserica noastră.