Duminica a 14-a după Rusalii (Pilda nunții fiului de împărat)
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Împărăția cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Și a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiți la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăși a trimis alte slugi, zicând: Spuneți celor chemați: Iată, am pregătit ospățul meu; juncii mei și cele îngrășate s-au junghiat și toate sunt gata. Veniți la nuntă! Dar ei, fără să țină seama, s-au dus, unul la țarina sa, altul la neguțătoria lui; iar ceilalți, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit și le-au ucis. Auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie și, trimițând oștile sale, au nimicit pe ucigașii aceia și cetății lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici. Mergeți, deci, la răspântiile drumurilor și, pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă. Atunci, ieșind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toți câți i-au găsit, și răi, și buni, și s-a umplut casa nunții cu oaspeți. Iar împăratul, intrând ca să privească pe oaspeți, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă și i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slujitorilor: Legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini aleși." (Matei 22, 1-14)
Atât în Legea veche, cât și în cea nouă, unirea lui Dumnezeu cu oamenii este socotită ca o unire de nuntă. Poporul lui Israel era mireasa și Dumnezeu era mirele. În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos este mirele, iar Biserica, alcătuită din credincioși, este mireasa. Nu s-a găsit o comparație mai frumoasă și mai potrivită.
Iată ce zice în acest sens prorocul Isaia: „Și în ce chip se însoțește flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit se va însoți cu tine. Și în ce chip mirele se veselește de mireasă, așa se va veseli de tine Dumnezeul tău! Pe zidurile tale, Ierusalime, eu pun străjeri care nici zi, nici noapte nu vor tăcea!” (Isaia 62, 5-6). Vechiul Ierusalim este mireasa lui Dumnezeu.
Iată ce citim în Cartea Apocalipsei, atunci când ni se vorbește de sfârșitul veacurilor și de unirea tuturor credincioșilor cu Domnul Hristos. Toți vor învia din morți și se vor preschimba în nemurire: „Și am văzut cer nou și pământ nou. Căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut și marea nu mai este. Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și El va sălășlui cu ei și ei vor fi poporul Lui și însuși Dumnezeu va fi cu ei. Și va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut… Și a venit unul din cei șapte îngeri, care aveau cele șapte cupe pline cu cele din urmă șapte pedepse, și a grăit către mine zicând: Vino să-ți arăt pe mireasa, femeia Mielului. Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare și înalt și mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 1-10).
Înspre această stare și înspre acest loc năzuiește orice creștin. Înspre momentul în care Domnul Hristos va reveni, Își va lua mireasa Sa, noul Ierusalim, Biserica, alcătuită din cei mântuiți, din cei ce se vor bucura cu El în vecii vecilor. Înspre acest ospăț este chemat tot omul. Tot omul e chemat la unirea cu Hristos; la intrarea în Biserică și la o viață curată.
Am înțeles din pericopa evanghelică citită astăzi că Însuși Domnul Iisus Hristos compară unirea oamenilor cu Sine cu un ospăț de nuntă. E vorba de un împărat care face nuntă fiului său. Dumnezeu face nuntă Fiului Său, Domnului Iisus Hristos, și îi cheamă pe mulți. Numai că dintre cei mulți, puțini vin. Și atunci când toate sunt gata și când ospățul este în toi intră stăpânul, intră Dumnezeu să-și vadă oaspeții care au venit la nuntă. Și ne spune Evanghelistul Matei că a văzut Dumnezeu acolo un om care nu era în haină de nuntă și i-a zis: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”. El însă a tăcut. Atunci a zis împăratul slugilor: „Legați-l de mâini și de picioare și aruncați-l în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 22, 12).
Haina sufletului încercăm și noi să ne-o primenim în toată viața noastră. De pildă, referitor la acest moment, neștiut de nimeni, dar care va veni, o cântare de la Miezonoptică zice așa: „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind și nevrednică cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi ca să nu te dai morții și afară de împărăție să te încui. Ci te deșteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi” (Ceaslov, București, 1973, p. 25).
În cămara nunții, la nunta împăratului, dorim să ajungem cu toții. Important este însă să avem haină de nuntă. Haina sufletului nostru ne-o albim prin baia botezului și pe calea vieții, prin Taina sfântă a Pocăinței, ori de câte ori o pângărim, prin Taina Spovedaniei o curățim din nou, o spălăm din nou.
Vedeți, iubiți frați și surori, că nu este neapărat vorba de o pângărire, de o murdărire fizică, ci de una spirituală, prin păcatele și fărădelegile pe care le facem zi de zi. În acest sens, istorisirile noastre pioase ne pun în față pilde care ne încredințează că această murdărie a hainei sufletului nu este fizică. Spune povestea, sigur că este o ficțiune, că la un moment dat, Sfântul Ierarh Nicolae dimpreună cu Sfântul Ioan Casian au fost trimiși de Dumnezeu pe pământ să vadă ce fac oamenii. Și trecând printr-un sat amărât cu un drum rău, plin de noroi, au văzut un țăran care avea carul plin cu fân și se înglodase în noroi. Amândoi, și Sfântul Nicolae și Sfântul Ioan Casian, aveau hainele albe, frumoase, ca din Rai. Sfântul Nicolae pune umărul să scoată căruța din noroi. Sfântul Ioan Casian zice: „Dar tot ne stropim cu noroi. Eu stau aici și mă rog pentru el”. Și Sfântul Nicolae scoate căruța, iar Sfântul Ioan Casian se roagă pentru el. Numai că atunci când au mers să facă bilanțul și să spună ce-au realizat pe pământ, Domnul Dumnezeu i-a zis Sfântului Ioan Casian: „Tu n-ai vrut să-ți pângărești haina cu noroi, așa că vei avea sărbătoare tot o dată la patru ani, pe 29 februarie, iar Sfântul Nicolae, care s-a aplecat la necazul omului, ce era într-o clipă de cumpănă, va avea sărbătoare de două ori pe an”.
Este o ficțiune pioasă, dar care ne spune mult. Este vorba de murdărirea cu noroi și cu sudoare a omului care muncește, a omului care face fapte bune. Când e vorba de pângărirea sufletului, de haina de nuntă pângărită, sunt înțelese păcatele noastre. De aceea, e mare lucru să apelăm cât mai des la curățirea hainei sufletului ca să fim gata pentru momentul în care va trebui să participăm la nunta Mirelui ceresc.
Nu știm clipa, nici ceasul în care El va veni, ci trebuie să fim mereu gata pentru momentul acela, cu haina sufletului nostru curată. De aceea îi fericim pe credincioșii care au râvnă să se spovedească des, au râvnă să facă pocăință, pocăința care presupune lacrimi, post, rugăciune, nevoință și alte asemenea fapte care albesc haina sufletului nostru.
Să dea Tatăl cel ceresc ca atunci când va veni clipa, de nimeni știută, și când Împăratul va face nunta cea veșnică, noi să avem haina pregătită pentru ospățul Mirelui.
Comentarii