Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

„În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăși pe cei doisprezece și a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor; Îl vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, și-L vor scuipa, și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiți să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu știți ce cereți! Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veți bea și cu botezul cu care Mă botez vă veți boteza, dar a ședea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov și pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; și care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Marcu 10, 32-45)

Călătoria noastră spre marele praznic al Învierii Domnului se apropie de sfârșit. Această duminică este ultima în care accentul cade pe patimile noastre, pe suferințele noastre. De mâine începând, poate chiar cu acest cuvânt al Evangheliei, atenția ne va fi abătută spre Pătimirea lui Hristos. Timpul cuprins de Postul Păresimilor a fost pentru noi o școală, o școală a pocăinței; pocăință care trebuie să nască în sufletul nostru o dragoste curată, o dragoste fierbinte față de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a iubit atât de mult, încât Și-a dat viața pentru noi. În această duminică ni se atrage atenția asupra a două mari păcate: mândria și desfrânarea. Sunt mari, pentru că sunt păcate împotriva iubirii, și pentru că ele vin spre noi cu masca iubirii, motiv pentru care în fața lor pot să cadă cu ușurință chiar oameni sporiți duhovnicește.

Prin cuvântul Evangheliei (Marcu 10, 32-45) suntem avertizați asupra păcatului mândriei. Doi dintre Apostoli, Iacob și Ioan, au venit în fața Domnului Hristos și, la întrebarea „Ce voiți să vă fac?” (Marcu 10, 36), I-au adresat această rugăminte: „Dă-ne nou să stăm unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, întru slava Ta” (Marcu 10, 37). Şi ei credeau că fac aceasta din dragoste. Din dragoste față de Domnul și Învățătorul lor. Dar Domnul, cunoscând adâncul inimii lor, le-a descoperit că aceasta nu era o mișcare a iubirii, ci mai degrabă a mândriei. Sub masca iubirii față de Domnul Hristos, se ascundea insidios dorința de stăpânire, dorința de a-i dirija pe ceilalți, de a fi mai mari peste ceilalți oameni, și nu mai mari între ceilalți oameni. De aceea, Domnul i-a mustrat cu blândețe pe cei doi și, lesne de înțeles, i-a învățat pe toți ucenicii, care s-au mâhnit, s-au tulburat pentru situația creată și le-a transmis că în această lume, cei care stăpânesc o fac prin autoritate, prin putere. Îndemnul este ca între ei să nu fie așa. Dimpotrivă, cel care va voi să fie mai mare între ei, va trebui să fie slujitorul celorlalți. Argumentația continuă prin exemplul personal, întrucât Hristos a venit în această lume nu ca să I Se slujească, ci ca El Însuși să slujească și să-Și dea viața pentru mulți.

Iată marele pericol care ne paște pe toți. Sub masca iubirii se pot ascunde o mândrie foarte mare și o dorință de a-i stăpâni pe ceilalți oameni. Într-adevăr, este de dorit ca fiecare dintre noi să ne cercetăm și să vedem - atunci când ni se pare că facem gesturi de iubire față de Dumnezeu sau față de aproapele nostru - dacă sunt gesturi de iubire sau mai degrabă mișcări ale mândriei.

Să facem lucrurile din dragoste§

Fariseul, despre care ni s-a vorbit la începutul Triodului, credea că-L iubește pe Dumnezeu, făcând fapte bune. Și se ruga zicând: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig” (Luca 18, 11). Şi lui Dumnezeu nu I-a plăcut această rugăciune, pentru că era, de fapt, un rod al mândriei. Fariseul dorea să se îndreptățească pe sine în fața lui Dumnezeu și bineînțeles că și în fața oamenilor. Aștepta răsplată din partea lui Dumnezeu și, de asemenea, aștepta laude din partea oamenilor. Şi cred că ne recunoaștem și noi în această ipostază. Adeseori, când facem ceva bun, pentru Dumnezeu sau pentru aproapele nostru, așteptăm deopotrivă și răsplată și laudă, iar dacă nu le primim suferim foarte mult, ne tulburăm foarte mult și spunem că nu vom mai continua să facem binele pe care l-am făcut, de vreme ce nu suntem apreciați, lăudați și răsplătiți. Atunci când se face ceva din dragoste, nu mai reacționăm în felul acesta. Dragostea este gratuită. Fie că suntem răsplătiți sau nu, fie că suntem lăudați sau nu, noi nu putem să facem altfel decât așa. Sfântul Apostol Pavel descrie iarăși foarte frumos cum arată dragostea. Ne spune că ea toate le suferă, toate le crede, toate le rabdă, niciodată nu cade. Să ne cercetăm așadar, iubiții mei, și să vedem dacă într-adevăr, la sfârșitul acestor zile de post, în inima noastră cu adevărat a rodit dragostea curată, dragostea jertfelnică, dragostea gratuită. Și dacă nu este așa, atunci înseamnă că mai avem de lucrat. Trebuie să continuăm pocăința noastră, să stăruim în rugăciune și să-I cerem Domnului să ne vindece mintea și inima. Și să aprindă El întru noi focul iubirii.

Prin viața Sfintei Maria Egipteanca, pomenită în această a cincea duminică a Postului Mare, ni se atrage atenția asupra păcatului desfrânării, care de asemenea se poate masca în chipul dragostei. Foarte mulți dintre cei care trăiesc în desfrânare consideră că iubesc. Maria Egipteanca, atunci când s-a dedat desfrânării la o vârstă foarte fragedă, credea că prin aceasta trăiește deplina viață, trăiește dragostea. Dar s-a dovedit că nu este așa. Această aparentă dragoste nu i-a adus împlinire, bucurie și pace, ci i-a obosit și i-a îmbolnăvit și trupul, și sufletul.

Dumnezeu să fie pe tot locul§

Din nefericire, în zilele noastre foarte mulți creștini trăiesc în desfrânare și justifică acest păcat crezând că este dragoste. Mai mult, să știți că desfrânare nu este doar păcatul trupesc, ci desfrânare este tot ceea ce iubim mai mult decât pe Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul Hristos avertizează pe cei care iubesc mai mult lumescul decât dumnezeiescul că nu sunt vrednici de El (Matei 10, 37). Adică este o încălcare a poruncii iubirii. Porunca întâi și cea mai mare din lege ne cere nouă, tuturor, să-L iubim pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea (Deuteronom 6, 5). În logica harului, în logica iubirii duhovnicești, Dumnezeu nu trebuie să fie doar pe locul întâi, ci trebuie să fie pe tot locul. Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim din toată inima, din tot sufletul și din toată puterea. Și apoi, prin această dragoste, îi iubim și pe părinți, și pe copii, și pe prieteni, și de asemenea îi putem iubi și pe dușmani. Pentru că-i socotim pe toți egali, toți suntem chipul lui Dumnezeu, toți suntem zidirea lui Dumnezeu, toți avem nevoie de mântuire.

Să fim, așadar, cu multă luare-aminte la acest mare păcat al desfrâului, care poate veni spre noi sub masca iubirii. Ca să ne vindecăm de acest păcat este nevoie de multă pocăință și de multă rugăciune. Maria Egipteanca a avut nevoie de patruzeci de ani, petrecuți în pustia Iordanului, pentru ca să-și vindece rănile păcatelor tinereții. Cu siguranță că fiecare, la locul și la măsura lui, va avea nevoie de mult timp de pocăință dacă și-a petrecut, dacă și-a irosit tinerețea în desfrânări și-n desfătări. De aceea, Biserica atrage mereu atenția tinerilor.

Să nu-și cheltuiască tinerețea în desfrânare, pentru că desfrânarea îmbolnăvește și trupul, dar și sufletul. Desfrânarea împietrește inima. Paralizează în noi puterea de a iubi. De aceea, tinerii care au trăit mai multe relații care s-au destrămat ajung în neputința de a se mai îndrăgosti. Nu mai pot să-și asume o relație. Inima lor este împietrită. Și după aceea tot ce se mai poate face este doar o înțelegere, o târguială. Vedem dacă ne convine sau nu, dacă aceasta corespunde așteptărilor și pretențiilor noastre sau nu, dar aceasta nu este dragoste, aceasta este negoț. Când iubești, nu te mai gândești, îți asumi toate riscurile, orice s-ar întâmpla. Și la bine și la rău, mergi cu cel iubit până la capăt, până la moarte. Deci dragostea nu este târguială, nu este înțelegere, ci dragostea este un miracol, este o minune. Este asumare responsabilă în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.

Să reținem așadar, iubiții mei, în această duminică, acest mesaj foarte puternic: că dragostea nu înseamnă nici putere și nici plăcere. Dragostea înseamnă slujire și dăruire jertfelnică.