Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei)

„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.” (Matei 8, 28-34; 9, 1)

Ascultăm cu toții în această duminică un fragment din Sfânta Evanghelie după Matei, care ni-l prezintă pe Mântuitorul Hristos ca luminător și vindecător al oamenilor, având putere și peste duhurile cele necurate ca un Dumnezeu atotputernic, vindecând și bolile trupului și ale sufletului omului celui făcut de El după chipul și asemănarea Sa.

Mântuitorul Hristos venise din cetatea Sa, din Capernaum, în Ținutul Gherghesenilor, cu corabia și în timpul nopții, pe când El dormea, vântul s-a pornit, valurile au crescut, au împresurat corabia și o clătinau, așa încât ucenicii lui erau speriați de moarte; l-au sculat pe Mântuitorul Hristos, cumva dojenindu-L, „nu-Ți pasă că pierim?”, iar El, ridicându-se, a certat vânturile și marea și s-a făcut o liniște deplină, marea s-a făcut lină, iar ucenicii s-au înfricoșat, întrebându-se cine este Acesta de care ascultă și marea și vânturile.

A coborât Mântuitorul apoi pe țărmul celălalt, la hotarul dintre Ținuturile Gadarenilor și ale Gherghesenilor și a mers în întâmpinarea unor oameni suferinzi pe care comunitatea lor îi aruncase cu dispreț la marginea cetății și a preocupărilor lor, încât ei, îndrăciți fiind, locuiau în morminte și deveniseră atât de răi, de agresivi, încât cine se apropia de ei era imediat atacat de către ei și suferea apoi, iată, de pe urma violențelor lor. Mântuitorul Hristos n-a mers la întâmplare spre ei, ci cu o țintă precisă: să alunge legiunea de demoni care îi stăpânea pe cei doi oameni, să le alunge acestora singurătatea și izolarea în care erau, să-i vindece și apoi, prin ei, să propovăduiască Evanghelia Mântuirii în acea cetate. Știa că oamenii din cetate, din Ținutul Gadarenilor, erau lacomi și nepăsători față de cele duhovnicești și ajunseseră atât de orbiți de agoniseala obiectelor și a banilor, a lăcomiei, încât se bucurau mai mult să crească porci decât să ajute pe cei doi îndrăciți, însingurați și suferinzi. Așadar, gadarenii își vedeau de viața lor, de confortul unei vieți egoiste îndepărtate de Dumnezeu și de oameni, ocupându-se cu ceva ce era interzis și de legea Vechiului Testament, și anume mâncarea cărnii de porc și comercializarea ei.

Nimeni nu e de lepădat de la fața lui Dumnezeu§

Mântuitorul a venit în întâmpinarea acestor doi oameni arătând că nimeni nu e de lepădat de la fața lui Dumnezeu, oricât de păcătos, oricât de pătimaș, de îndrăcit ar fi. Dacă oamenii, la un moment dat, săturându-se de agresivitatea celor îndrăciți, ajung să se îndepărteze de aceștia și aproape să le dorească răul și moartea, nu îndreptarea și vindecarea, iată că Mântuitorul Iisus Hristos vine să ne arate că El „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Și a venit netemându-se de ei și nici de legiunea de duhuri necurate care îi stăpânea, mergând ca un împărat, ca un Stăpân a toate, dorind să le dăruiască vindecarea celor pentru care nu se mai ruga nimeni. Pentru că nimeni dintre cei din cetate nu s-a bucurat de vindecarea lor, ceea ce ar fi însemnat că le-a și dorit-o înainte. Mântuitorul, însă, învăluit în iubirea Sa nemărginită, vine și îi ridică pe oamenii aceștia îndrăciți, întunecați și însingurați din gropile și fizice unde locuiau, dar și ale patimilor care le deveniseră culcuș. Și, la cererea demonilor, Domnul îi alungă pe acești mulți demoni din cei doi oameni, trimițându-i în turma de porci care era în apropiere. Iar porcii, îndrăcindu-se și ei, s-au prăvălit pe o pantă în mare și-au murit toți, s-au înecat.

Atunci păzitorii turmei au alergat în cetate și au anunțat că a venit un om, Iisus din Nazaret, și le-a pricinuit marea pagubă a pierderii turmei de porci, vindecându-i pe cei doi oameni, pentru care gadarenii nu mai arătau nici o afecțiune. Deci, gadarenii, întărâtați de nemulțumire și ură, au venit cu mic, cu mare și într-un glas i-au cerut Mântuitorului Hristos să plece, să treacă din ținutul lor. Și asta din cauza pierderii pricinuite, de fapt, nu de Hristos, ci de legiunea de demoni care, intrând în porci, i-a aruncat în mare.

Mântuitorul Hristos, iată, prin această minune a vindecării celor doi oameni care erau coborâți în stadiul cel mai de jos al vieții spirituale, fiind cu totul robiți diavolilor, fără să mijlocească nimeni pentru ei, i-a vindecat, i-a luminat, i-a ridicat din starea de robi ai diavolului, ai morții, ai neștiinței de Dumnezeu. Și apoi, prin această tămăduire minunată i-a mustrat indirect și pe gadarenii care s-au îndrăcit mai mult atunci când lăcomia lor le-a fost demascată și surpată și L-au izgonit pe Hristos din cetatea lor…

Și astăzi Hristos este alungat din viața socială§

Cred că această formă de îndrăcire, de a-L izgoni pe Hristos din viața ta, din gândirea ta și din cetatea ta, n-a fost numai îndrăcirea gadarenilor de atunci, ci este și îndrăcirea celor din Europa de azi sau din lumea contemporană care-L înlătură pe Hristos din viața publică, din viața școlară, din viața socială, acceptând și promovând îndrăcirea ca și nouă „normalitate”, prin împătimire de la nivel micro, să zicem, personal, de la nivelul omului, și până la nivel macro, național, internațional și global, prin legi cu totul anticreștine și antiumane. Este o realitate vizibilă cu ochiul liber că și astăzi Hristos este alungat din viața socială, așa cum a fost alungat atunci din cetatea gadarenilor, de o lume suficientă cu patimile porcești, în care se complace și care nu mai vrea să se ridice, să se lumineze, să se vindece. Are impresia că în lăcomia ei de patimi, mai mult sau mai puțin satisfăcute, dar progresiv crescute, prezența lui Hristos îi devine incomodă, că Hristos le dărâmă iluziile unei vieți autosuficiente cu prezența Lui. Or, Domnul Iisus Hristos, prezent chiar și numai cu Crucea Sa și cu icoana Sa, ne aduce aminte de modelul după care și idealul spre care am fost făcuți de El, adică de a fi asemenea cu El, de a ne uni cu El. Diavolul cel mincinos, viclean și ucigaș de oameni vrea însă să-i întunece pe oameni cu patimile ca să nu mai vadă încotro să se îndrepte printr-o spiritualizare și sfințire a vieții. Prin oameni influenți și cercuri de putere de la nivel înalt, diavolul vrea ca Hristos să fie înlăturat din viața omului și a societății prin metode de manipulare și propagandă mediatică și educațională. Se urmărește, vedem, alungarea inocenței de la copii prin „educații” ale patimilor (și nicidecum educarea spiritului în Duhul lui Dumnezeu), prin legi și măsuri care încurajează răzvrătirea față de Dumnezeu, îndrăcirea și îmbolnăvirea (spirituală și chiar trupească) ca experiențe de viață cotidiană a noii „normalități”.

De aceea noi, creștinii, să nu ne lăsăm îndoctrinați și reeducați în duhul acesta secularist, materialist, ci să ne adâncim în cunoașterea lui Hristos și în trăirea Lui, pe care o dobândim în Biserică. Izvorul vieții noastre spirituale este Domnul Iisus Hristos prezent în Sfânta Liturghie, dar și în Sfânta Scriptură și în iubirea smerită a fraților. Deci, să ne străduim să-L trăim pe Domnul și prin rugăciune și fapte bune, în viața noastră de zi cu zi, venind la Hristos, în Biserică, oricât de bolnavi, de împătimiți, cu smerenie și căință, cerându-i Lui să ne vindece, să ne lumineze și să ne transfigureze după chipul și asemănarea Sa.

Am văzut că diavolul vrea să-l dezumanizeze pe om și să-l demonizeze, să-l tragă spre o existență cât mai joasă, cât mai coborâtă, cât mai întunecată. Mântuitorul Hristos însă, din orice adânc al păcatului, poate să-l ridice pe om, dacă și acesta vrea, și cum spunea Sfântul Sisoe cel Mare, „de dimineața până seara poate ajunge omul la măsura dumnezeiască, prin pocăință”. Deci, iată, Mântuitorul Hristos ne arată prin minunea săvârșită cu cei doi gadareni că nici o revenire din păcat nu este imposibilă. Că la El și cu El, toate se pot sfinți și îndumnezei. Dar noi ne apropiem de Domnul Hristos nu numai cu trupul și nu numai printr-o credință superficială, formală. Noi trebuie să-L cunoaștem pe viu, să ne hrănim mintea și sufletul cu înțelegerile dumnezeiești din Sfânta Scriptură, din natură și din viața duhovnicească.

Să ne ridicăm din groapa păcatelor§

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să ne lumineze și pe noi și să ne vindece, ca să ne ridicăm din groapa păcatelor sau din orizontala lumii, la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, de fiu iubitor, mulțumitor și drept slăvitor al Lui. Mântuitorul Hristos a dovedit prin această minune că este nu doar un stăpân al firii văzute, care poruncește vântului și mării și pământului și trupului să se liniștească și să se așeze în rânduială, ci că El are putere dumnezeiască și asupra duhurilor necurate și asupra întregii lumi spirituale. Pe El Îl slujesc îngerii și toate puterile cerești și iată că și duhurile rele I se pleacă. Duhurile rele cred și Îl mărturisesc, dar, nepocăindu-se, nu se mântuiesc. Și „diavolii cred și se înfioară” și am văzut că au încercat să-L atragă pe Mântuitorul Hristos într-o discuție, fără rost, dar Mântuitorul Hristos n-a stat de vorbă cu ei. Și cu răul, într-adevăr, nu trebuie să stai la dialog verbal, răul trebuie înlăturat și evitat. Mântuitorul Hristos este Domn al Cerului și al Pământului, are toată puterea în Cer și pe Pământ, este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce are în mâinile Sale cheile vieții și ale morții. Nu mai are diavolul putere, căci i-a luat-o Hristos cu totul și de aceea noi avem nădejdea mântuirii, căci unindu-ne cu El, primim puterea Lui să înviem și noi cu El, să ne ridicăm din groapa păcatului, să înviem în bunătate, în virtute și să dăruim bucuria comuniunii celor din jur, depășind singurătatea egoismului, care este, iată, o altă groapă pe care a făcut-o diavolul spre chinul oamenilor.

Domnul Iisus Hristos Se arată și ca Dumnezeu adevărat și ca om adevărat, primind cu înțelegere și cu blândețe răspunsul și refuzul gadarenilor, întorcându-Se pe mare în cetatea Sa unde locuia atunci, în Capernaum, dar lăsându-i pe cei doi oameni vindecați să-L propovăduiască în Gadara, să-L vestească în timp prin schimbarea vieții lor. În general, trăirea puterii și milostivirii Lui tămăduitoare îi face pe oamenii care au fost părtași lor misionari/vestitori mai mari decât bucățile de pâine cu care Hristos a hrănit mulțimile în pustie. N-a biruit diavolul în cetatea gadarenilor, cum ar fi vrut el, ci Hristos, care i-a făcut pe cei doi misionari, către care apoi, după Învierea sa și după Pogorârea Sfântului Duh, a trimis dintre Sfinții Săi Ucenici Apostoli, ca să-i boteze pe cei care aveau să-L primească prin credință, așa încât, iată, lucrarea Mântuitorului Hristos a avut o împlinire măreață. Repet, diavolul nu a izbândit în acea confruntare de la marginea cetății gadarenilor, ci Mântuitorul Hristos a biruit și Și-a arătat încă o dată iubirea Sa nemărginită.

De aceea, noi Îl cinstim și Îl mărturisim pe Mântuitorul Hristos, ca pe Dumnezeu întreg și ca om întreg, în două firi, o singură persoană, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cuvântul din veci al Tatălui, dar în două firi, firea divină întreagă și firea umană întreagă, așa cum a fost mărturisit de către Sinodul al IV-lea Ecumenic. Sfinții Părinți de la acest sinod, din anul 451 de la Calcedon, au lămurit această învățătură despre Hristos, iar noi suntem chemați să-L cunoaștem pe Mântuitorul Hristos, să înțelegem lucrarea Lui și să ne unim cu persoana Lui, în Biserica Lui, prin rânduielile sfințitoare, prin rugăciunile și virtuțile personale, dar în unitate de credință cu Sfinții Apostoli, cu Sfinții Părinți și cu toți sfinții. Dumnezeu să ne dea și nouă lumină, vindecare și tărie a mărturisirii Lui în această lume, care vrea (cum spuneam) să-L alunge tot mai mult pe Hristos din mijlocul ei și care se complace într-o existență, precum se vede cu ochiul liber, tot mai coborâtă, nu numai în mocirla patimilor, dar și în mormintele unei vieți lipsite de comuniune, plină de egoism, de singurătate și de suferință, în ciuda tehnologiei tot mai sufocante și mai acaparante (întrucât consumă timpul și atenția oamenilor în lucruri trecătoare).

Dumnezeu să ne lumineze și pe noi ca să fim lumini vii prin cuvinte și fapte bune, să-L trăim în viața noastră și să-L mărturisim în jur pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind ascultători și împlinitori ai cuvintelor Lui, în unitatea dreptei credințe și a iubirii sfinte.