Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutașului)

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la Răsărit și de la Apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.” (Matei 8, 5-13)

Evanghelia rânduită de Sfinții Părinți pentru Duminica a 4-a după Rusalii ne relatează o minune pe care Mântuitorul Hristos a înfăptuit-o în Capernaum, orașul în care S-a retras după ce concetățenii Săi din Nazaret L-au alungat. Ca de fiecare dată, pericopa Evangheliei poartă în sine un mesaj. Mesajul minunii este de a ne arăta valoarea rugăciunii pe care omul o înalță cu credință către Dumnezeu pentru semenii săi, dar și puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a vindeca orice boală și suferință.

Cetatea Capernaum în vremea Mântuitorului era un orășel ce se bucura de o înflorire vizibilă, datorată poziției sale pe malul Mării Galileii (Lacul Ghenizaret). Aici, ca și în alte cetăți, pentru a fi asigurată liniștea și pentru a fi omise anumite evenimente cu caracter revoluționar din partea localnicilor evrei, stăpânirea romană așezase o garnizoană formată din 100 de ostași, ce se afla sub comanda unui ofițer roman, numit centurion sau sutaș. Acesta era de neam păgân, în nici un caz evreu, dar nici roman, un aspect foarte important pentru înțelesul relatării minunii.

După cum ne relatează Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, intrând în cetate, Mântuitorul este întâmpinat de un sutaș, comandor al garnizoanei, care-L roagă insistent să-i vindece sluga ce zăcea în casă.

Nu de puține ori Mântuitorul este întâmpinat de persoane păgâne, străine de neamul evreiesc, care-I cer ajutorul, iar El, în nemăsurata Sa iubire față de firea umană căzută, răspunde afirmativ. Avem în fața ochilor cazul femeii cananeence, care a cerut vindecare pentru fiica ei (Matei 15, 21-28), sau al femeii samarinence (Ioan 4, 5-42).

Credința și smerenia sutașului§

Sfânta Evanghelie ne pune înainte situația unui om căruia i s-a dat o anumită putere lumească peste o garnizoană, însă acesta recunoaște că puterea sa este limitată, alergând la Hristos cu convingere și credință să-i vindece sluga. El socotea, după cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „că e de prisos să-și aducă sluga la Hristos, pentru că știa bine că era de ajuns numai porunca lui Hristos ca să vindece pe cel bolnav”.

El se socotește nevrednic pentru a-L primi pe Hristos în casa sa, de aceea Îl roagă să spună numai cu cuvântul și sluga i se va vindeca. „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 8). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește acest pasaj spunând că „sutașul nu-I cere Domnului prezența Sa trupească, nici n-a adus pe bolnav lângă doctor. Aceasta arată că nu avea o părere mică despre Iisus, ci una cu cuviință dumnezeiască”. Iată credința adevărată! O credință care nu cere semne, nu cere minuni vizibile, ci doar o singură vorbă de la Domnul. Pentru acest om, puterea lui Dumnezeu era de ajuns să fie rostită, ca să devină lucrare. Și Mântuitorul Hristos se minunează și spune: „Nici în Israel n-am aflat atâta credință!” (Matei 8, 10).

Credința și smerenia sutașului au săvârșit vindecarea slugii. Sutașul păgân, în interpretarea Sfântului Ioan Gură de Aur, „gândea că oștirile cele cerești, bolile, moartea și toate celelalte se supuneau lui Hristos, așa cum i se supuneau lui ostașii săi”, cu alte cuvinte acesta îi recunoaște lui Hristos calitatea Sa de Împărat al oștilor cerești și de Doctor al sufletelor și al trupurilor.

Lumea este chemată de Hristos la bucuria ospățului ceresc§

Replica pe care o dă sutașul lui Hristos este răspunsul la chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o. Aici avem de-a face cu o descoperire a lui Dumnezeu către un om păgân, care nu-L cunoștea, dar căruia i-a mișcat inima spre a-L mărturisi și a deveni exemplu pentru mulți. „Mulți de la Răsărit și de la Apus vor veni și vor ședea la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.” Prin aceste cuvinte adresate de Hristos putem înțelege o chemare permanentă la a deveni creștini.

Într-o lume secularizată, bazată pe consumerism și egoism, nu este suficient să fii botezat, trebuie să faci faptele credinței (Iacov 2, 17), împlinind exigențele evanghelice pentru a deveni continuu creștin. Acesta este mesajul evanghelic de a lucra permanent la transformarea noastră creștină, la a deveni hristofori, nu doar prin îmbrăcarea hainei botezului, ci prin lucrarea continuă a faptelor evanghelice pentru a ne păstra condiția de creștini.

Evanghelia de astăzi mai arată că mântuirea este pentru toți oamenii. Hristos nu refuză pe păgân, nu-l judecă după neamul sau credința lui de până atunci. Dumnezeu vede inima, nu aparențele. Și ne cheamă pe toți să intrăm în Împărăția cerurilor, dar cu o credință adevărată, smerită și lucrătoare prin iubire.

Cuvântul lui Hristos, vindecător și dătător de viață§

Cuvântul lui Hristos are o putere nemăsurată, fiind izvor de vindecare trupească și sufletească, dar și de viață veșnică. Prin simpla Sa rostire, bolnavii se ridicau din patul durerii, orbii vedeau, iar demonii fugeau din cei stăpâniți. Nu era nevoie de leacuri sau de atingeri, ci doar de Cuvântul Său, rostit cu dragoste și autoritate divină.

Cuvântul lui Hristos este vindecător și dătător de viață pentru că el poartă în sine energiile Sale necreate, manifestându-se astfel dumnezeirea sa. Sfântul Nicolae Velimirovici ne spune că „dacă sutașul ar fi cunoscut Scripturile așa cum le cunoaștem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvântul Tău ai zidit lumea și pe om, poți să-l tămăduiești pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare decât focul și mai strălucitor ca raza soarelui; numai zi cu cuvântul!”. Aici, Sfântul Nicolae arată că cuvântul eliberat de Hristos este asemenea energiei necreate a Duhului Sfânt, care s-a arătat pe Tabor mai strălucitoare decât soarele.

Puterea cuvântului Mântuitorului s-a arătat nu doar în vindecarea trupească a slugii sutașului, ci și în vindecarea sufletească a sutașului, care era de neam păgân, dar care vine cu credința sa, izvorâtă din simplitate și mânat de legile firii spre Hristos, cu convingerea că îl poate ajuta.

Chiar și astăzi, Cuvântul lui Hristos pătrunde în inimile celor care Îl caută cu credință, vindecând rănile ascunse ale sufletului și dăruind sens și viață acolo unde domnea întunericul.

Noi vindecăm sau rănim prin cuvintele noastre?§

Adesea ne dorim să avem „cuvânt cu putere multă”, spre a ajunge la inima celor de lângă noi. Aceste cuvinte sunt „cu putere” atunci când izvorăsc din credință și din dragoste de Dumnezeu și de aproapele, dar și dintr-o viață curată, nu prin tehnici manipulante și meschine. Printr-un cuvânt de pace izvorât dintr-o inimă mișcată de Duhul Sfânt, pot fi vindecate stări de deznădejde, poate fi alinată și singurătatea.

Astfel, cuvintele sunt ziditoare, însă ele pot cauza și răni. Un semen de-al nostru trebuie ajutat prin cuvânt, dacă are o traumă sau o suferință sufletească ascunsă în inima sa, nu trebuie rănit, ci ajutat. Adesea, prin cuvintele grele spuse, oamenii pot fi răniți, după cum spune și psalmistul David: „Ce se va da ție și ce vei câștiga de la limba vicleană; Săgeți ascuțite cu cărbuni aprinși trase de cel puternic” (Ps. 119, 3-4).

Învățăm așadar din Evanghelia de astăzi că trebuie să avem compasiune față de semenii noștri, să ne rugăm pentru ei cu credință și cu sinceritate ca astfel puterea vindecătoare a lui Hristos să fie coborâtă asupra lor prin cuvintele noastre. Să cerem cu credința sutașului, care n-a cerut semne palpabile, ci numai un cuvânt. De multe ori ne rugăm, dar nu cu această credință. Cerem, dar nu ne încredem deplin în voia lui Dumnezeu. Ne îndoim, așteptăm minuni după chipul nostru și, dacă nu le vedem, credința noastră slăbește. Așadar, sutașul ne învață astăzi să ne apropiem de Hristos cu smerenie și cu convingerea că o singură vorbă a Lui poate schimba totul. Să spunem și noi în rugăciune: „Doamne, nu sunt vrednic… dar spune doar cuvântul!”.

Această Evanghelie ne cheamă să fim ca sutașul: oameni de rugăciune, cu inimă smerită și credință vie, care mijlocesc pentru alții și se încred în cuvântul Domnului mai mult decât în propriile simțiri. Este un îndemn la credință matură, smerenie sinceră și iubire activă - cele trei virtuți care ne apropie cel mai mult de Hristos.

(Ieromonah dr. Calinic Costescu, Schitul Măgureanu-București)