Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

„Zis-a Domnul: Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și, după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Pentru că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.” (Ioan 3, 13-17)

În calendarul ortodox, duminica aceasta poartă numele de „convorbirea lui Iisus cu Nicodim”, cu toate că cele cinci versete sunt numai parte din această convorbire, care dăruiește fundament desăvârșit credinței noastre. Oare de ce Părinții Bisericii, alcătuitori ai acestei împărțiri de text dumnezeiesc, nu au lăsat convorbirea întreagă? De fapt, convorbirea aceasta se va încheia - dacă s-a încheiat vreodată - cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreună cu Iosif din Arimateea, îl va face la momentul în care cele rostite la întuneric se cereau adeverite la lumina Golgotei (Ioan 19, 39 ș.u.).

Iată dar că numai o parte a discuțiilor de taină ne sunt puse la inimă de ritmul liturgic al Bisericii. Să nu uităm că, în ordinea timpului liturgic, care în Biserica Ortodoxă își marchează începutul cu 1 septembrie, aceasta este cea dintâi mărturie: „Că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Și desigur, de la această Mărturie despre Sine - a lui Dumnezeu despre Dumnezeu, trebuie să plece fundamentarea întregii noastre credințe.

Impresionant e că prima pagină a Evangheliei liturgice poartă în ea această declarație de dragoste a lui Dumnezeu către lume, lumea aceasta pe care o judecăm mai tot timpul, dar care în ochii lui Dumnezeu are valoare de preaplin. Este dragostea aceea pe care Sfântul Macarie Egipteanul (cf. Paul Evdokimov) o numește „iubire nebună a lui Dumnezeu” și pe care Sfântul Nicolae Cabasila o descrie drept dragostea cerșetorului, dragoste de neinvidiat, căci șade la poarta inimii fiecăruia din noi, bătând în așteptarea răspunsului nostru. Răspuns care, de cele mai multe ori, se lasă amarnic așteptat.

Lumea este un act de voință, nu de necesitate; iubirea, asemenea. Suirea și coborârea, deșertarea (kenoza) și înălțarea apar ca acte izbăvitoare, de iubire.

Trebuie să luptăm pentru fiecare gând§

Trebuie să luptăm pentru fiecare gând, pentru fiecare clipă, pentru fiecare sens, pentru fiecare binecuvântare. Suirea poate fi înălțare, dar nu mărire, coborârea poate fi deșertare, dar nu cădere. Aceste acte, cel al suirii și cel al coborârii, se petrec pentru lume și în lume.

Oare este ceva în lumea aceasta săracă, în oasele ce rămân după noi, în pumnul de țărână? Da, da, da! - Altfel Dumnezeu n-ar fi iubit așa lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut să-L dea. Iubirea aceasta este iubirea de pe urmă, mai mare decât iubirea cea dintâi, care a creat Lumea. Iubirea aceasta devine jertfă care unește cerul cu pământul.

Dacă iubirea cea dintâi n-ar fi existat, lumea n-ar fi apărut, dacă iubirea de pe urmă n-ar fi fost jertfelnică, lumea ar fi rămas un amestec de ură și ruină.

Este dragostea aceea care îngăduie ca, dintâi, Hristos să nu intre în țesătura lumii ca judecător (cf. Ioan 3, 17), ci ca Cel Care-Și pune viața Lui pentru viața lumii, El însuși fiind Viața lumii.

Este dragostea aceea care ține într-însa adevărul credinței noastre. Nu de puține ori rămânem începători în Ortodoxie, pentru că nu-L iubim suficient pe Dumnezeu, pentru că așa cum suntem superficiali în ceea ce numim, pământește, dragoste, suntem superficiali și în dragostea către Dumnezeu. Cântăm, citim la Scriptură, învățăm pe de rost zeci de pagini din cutare sau cutare autor, dar în dragostea noastră n-am crescut în nici un chip, n-am încercat, înainte de a da conținut de cuvinte mărturiei noastre, să dăm conținut de dragoste, de adevăr viu.

Este dragostea aceea care ne cere, de fiecare dată, să ne afirmăm credința noastră în conținut deplin racordat la adevărul Ortodoxiei. Vorbind despre credință, Sfântul Paisie Aghioritul o leagă mereu de pocăință și smerenie. Iar la o întrebare - care astăzi este mai mult decât actuală -, Părintele dă un răspuns cutremurător: „Părinte, dacă cineva nu trăiește în pocăință, dar slavoslovește pe Dumnezeu, este primită de Dumnezeu slavoslovia lui?” „Nu! Cum oare să primească Dumnezeu această slavoslovie? Unuia ca acestuia îi trebuie lucru pentru pocăință. Căci dacă rămâne în păcat, la ce îi folosește să spună: Slavă Ție, Celui care ne-ai arătat nouă lumina…? Aceasta înseamnă obrăznicie. Ceea ce se potrivește să spună este numai aceasta: Îți mulțumesc, Dumnezeul meu, că nu trimiți un trăsnet să mă ardă, pentru că astfel de slavoslovie are pocăință”.

Biserica cere reafirmarea credinței mărturisite la Botez§

Poate că e motivul pentru care, în permanență, Biserica cere reafirmarea credinței mărturisite la Botez, naștere de sus, din apă și din Duh, a cărei cheie este tocmai: „Cel ce crede într-Însul nu este judecat, dar cel ce nu crede a și fost judecat…, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu…” (Ioan 3, 18). Pentru că mereu în iconomia Bisericii Taina Pocăinței, botezul lacrimilor, a însemnat o reașezare în taina cu Dumnezeu a Împărăției Sale, fără de care nu există mântuire. În acest sens s-au referit Părinții Bisericii la Taina Spovedaniei. Ca o baie care readuce curățenia Botezului. Iată dar cum, învățând despre iubire, învățăm și să iubim ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit: Ortodoxia ce-L preamărește pe Hristos în bucuria cerului.

Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, cel care ne dezvăluie convorbirea de taină dintre Iisus și Nicodim, în prima Epistolă sobornicească (2, 13-17) ne îndeamnă: „Nu iubiți lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”.

Trăim un teribil paradox. Este, oare, vorba de aceeași lume? Cu siguranță, nu. Dumnezeu a iubit o Lume castă, castitate pe care noi am profanat-o, iată-ne iubind o lume profană: Dumnezeu Se uită cu milă și cu șansă la Lume, la această Lume a Lui, noi credem că lumea este în mâinile noastre; Dumnezeu vrea să mântuiască Lumea, noi o judecăm tot timpul; Dumnezeu iubește o Lume plină de Bucuria Învierii, noi suntem tentați să iubim, să strângem în brațe până la a o sufoca, o lume uscată de-atâtea abstracțiuni, moartă de-atâtea patimi.

Există o Lume a lui Dumnezeu și o lume a noastră§

Totuși, fără a ne da seama că o iubim pe aceasta, ne-o dorim, credem în Aceea. Și crezând noi, astfel nu pierim. Când o realizare ne mulțumește, spunem: am făcut un lucru „ca Lumea”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul nuanțează chipul următorului adevăr: cosmosul întreg, alcătuit din cele văzute și nevăzute, este om; iar omul, care constă din suflet și din trup, este cosmos.

Dovada că noi oamenii suntem pogorâtori din cer este alt început al Evangheliei: nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel Care S-a pogorât din cer. Da, prin Cruce, creștinii sunt, sau mai bine zis devin asemenea lui Hristos (în sensul de fii ai Aceluia). Dar numai prin Cruce! Cei ce umblă după dreptarul acesta (Epistola către Galateni 6, 16) nu vor milă și pace; vor să fie cu orice preț hristoși, dar rămân în afara Bisericii lui Hristos.

Crucea lui Hristos este una§

Crucea lui Hristos este una, are o noblețe aparte, o taină a ei; crucile noastre sunt multe, atât de multe încât ajung, de cele mai multe ori, răscruci agățate de drumuri; calea creștinilor în lumea aceasta este una cu două brațe (fețe): Crucea și Învierea lui Hristos. Mulți, foarte mulți oameni, creștini botezați, visează Învierea cea de obște, puțini, foarte puțini însă îmbrățișează și se odihnesc, adorm la răcoarea Sfintei Cruci. Pentru că Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe lume să judece lumea, ci pentru ca lumea să se mântuiască prin El, este bine, dintre multele judecăți care ne însoțesc viața, să alegem unicul îndreptar: Crucea lui Hristos.

Aducându-Se jertfă pe Cruce, pentru noi și pentru a noastră mântuire, Hristos dorește să ne întâlnească pe această cale a Crucii, de aceea, viața trebuie însoțită de semnul Crucii. Creștinul adevărat nu se poate încuia față de lume, dar nici nu trebuie să se conformeze lumii, identitatea lui pe care nu trebuie să și-o piardă este Crucea lui Hristos. Fără Crucea lui Hristos, lumea își pierde echilibrul și sensul (creația și credința). Crucea este puterea omului credincios de a se smulge din propriile sale puteri. Sfântul Apostol Pavel limpezește adevărul răscrucii dintre om și lume, astfel: „Să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Epistola către Galateni 6, 14).

Arhim. Mihail Muscariu este starețul Mănăstirii Comana, jud. Giurgiu