Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii)

„În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce va da drumul mulțimilor. Iar El, dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat.” (Matei 22-34)

Potrivit relatărilor evanghelice, Mântuitorul, după ce a hrănit mulțimile în pustia de lângă și după ce ucenicii Lui au strâns fărâmiturile rămase, i-a silit pe aceștia să se urce în corabie și să traverseze Marea Galileii, ca să ajungă în cetatea Betsaidei. Apoi Iisus S-a urcat în munte singur, ca să Se roage. Domnul ne învață și pe noi ca la finalul oricărei fapte bune sau lucrări reușite și binecuvântate de Dumnezeu să aducem mulțumire Lui, Celui ce ne-a ajutat să o împlinim, în singurătate și liniște. Trebuie să menționăm că, de fapt, starea firească de rugăciune euharistică (mulțumitoare) este starea cea mai înaltă și, totodată, care-i oferă omului demnitatea de făptură logică și dialogică (rațională și comunitară), zidită de Dumnezeu după chipul Lui, dornică de viața, comuniunea și fericirea Lui veșnice, de asemănarea cu El. Iar pe Apostoli i-a silit să plece repede cu corabia, ca să se ferească de slava deșartă, pe țărmul celălalt, El pregătindu-le în ascuns un alt examen al credinței și al iscusinței lor, al stăpânirii interioare și exterioare. Pentru că, oricum, nu ei erau autorii minunii înmulțirii pâinilor și săturării mulțimilor, deși au participat la săvârșirea ei…

Ucenicii erau tulburați de frica generată de necredință§

Era noapte, era furtună, ploua tare, corabia era învăluită și clătinată de valuri, iar Apostolii erau învăluiți și clătinați de frică. Toată noaptea, spun Sfinții Evangheliști, corabia s-a luptat cu valurile și nu prea mai înainta la un moment dat, deși era departe de țărm. Nu mai înainta fiindcă vântul era împotrivă, iar priceperea pescarilor era depășită de furia stihiilor, a aerului, a focului (fulgerelor) și a apei. Ucenicii erau tulburați nu numai de frica provocată de furtună, ci mai ales de frica generată de necredință. În aceste momente de agitație fizică (exterioară) și metafizică (interioară) a ucenicilor, principala lor ispită era frica ce se naște din puțina credință în Dumnezeu și în pronia Lui părintească atotcuprinzătoare.

Iisus S-a apropiat de corabie pe la straja a patra din noapte, adică pe la ora 3 dimineața (după ce ucenicii Lui s-au ostenit cu vâslitul ore întregi și apoi s-au tulburat odată cu marea în mijlocul furtunii), mergând pe apă ca pe uscat, dovedindu-și puterea Sa dumnezeiască, superioară legilor fizicii, forțelor stihiilor și constrângerilor cauzal-deterministe ale materiei.

Știm că în toată istoria lumii, de multe ori Dumnezeu Și-a arătat în chip minunat puterea și purtarea Sa de grijă față de poporul Lui, față de cei credincioși Lui, arătând că este prezent în lume și în oameni și le cunoaște fricile și frământările lăuntrice. Astfel, la ieșirea din Egipt a poporului evreu, la porunca lui Dumnezeu, atunci când Sfântul Proroc Moise a însemnat Marea Roșie în chipul Crucii, apele s-au despicat, iar poporul a ieșit din Egipt mergând pe nisipul mării, având în lateral ziduri de apă. De asemenea, Iisus (sau Ioșua) Navi a despicat apa Iordanului, iar poporul evreu a trecut iarăși pe uscat, pe fundul râului Iordan, având pereți de apă în lateral, tot la porunca lui Dumnezeu, apele păstrând încă o dată, iată, rânduiala ascultării lor de Dumnezeu și de omul Lui, spre dovedirea dreptei credințe, spre întărirea în credință a poporului lui Dumnezeu și spre adeverirea cuvintelor Dumnezeului celui Viu, care este mereu ascultător și lucrător în poporul Său.

Dar Apostolii au văzut acum altă epifanie dumnezeiască, o minune mai mare decât trecerile poporului pe uscat prin apă, menționate în Vechiul Testament. L-au văzut pe Iisus Hristos - Dumnezeu mergând deasupra apei, pășind pe valuri ca pe niște lespezi (cum spunea poetul și medicul Vasile Voiculescu), înaintând spre ucenicii Lui, care s-au înspăimântat și mai tare, crezând că tot ceea ce văd ei, arătarea aceea a nopții, e o nălucă înspăimântătoare, o arătare diavolească.

Într-adevăr, în timpul zilei, ochiul omenesc distinge mai întâi culorile și apoi, foarte rapid, formele și toate trăsăturile sau detaliile obiectelor din lumea materială. În timpul nopții, însă, pe întuneric, chiar dacă mai și fulgeră sporadic, ochiul distinge mai întâi formele (contururile) obiectelor și apoi distinge celelalte calități. De aceea au văzut ca o fantomă, așa li s-a părut arătarea lui Hristos și s-au temut mai tare și strigau - spun Sfinții Evangheliști - și ne întrebăm și noi ce strigau, ce strigă un om când e înfricoșat? Păi, strigă către Dumnezeu, nu-i așa? Cere disperat ajutorul lui Dumnezeu.

Ucenicii L-au recunoscut și după glas și după puterea cuvântului§

Așa au strigat și ei și Mântuitorul le confirmă - rugăciunea lor fiind săracă, dar sinceră - prin aceste cuvinte: „Îndrăzniți, Eu Sunt, nu vă temeți!”. Ucenicii Mântuitorului n-aveau concepția cuvenită despre Iisus Hristos ca Dumnezeu Viu și Adevărat, care știe toate cele ce se-ntâmplă în lume și-n sufletele oamenilor, care-I prezent și ascultător lângă ucenicii Săi, lângă cei Care-L ascultă pe El. De aceea le spune: „Îndrăzniți, Eu Sunt, nu vă temeți!”. Iar atunci ucenicii L-au recunoscut, și după glas și după puterea cuvântului, că este Iisus Hristos, Învățătorul lor. Inițial ei nu-L recunoscuseră ca Dumnezeu sau ca Tată iubitor și Creator al lor, al oamenilor și al Universului.

Mântuitorul i-a arătat lui Petru că vrea totdeauna să confirme mărturisirea iubitoare a celor care Îi sunt ucenici. Petru a înaintat câțiva pași pe apă, dar, la un moment dat - și aici tâlcuiesc Sfinții Părinți - văzând vântul și valurile pentru că atunci și-a întors privirea de la Hristos. Nu L-a mai văzut pe Hristos ca și țintă continuă, nu se dăruise deplin lui Hristos mergând în baza poruncii sau chemării Lui. Petru s-a uitat împrejur, L-a pierdut pe Hristos din ochi și L-a pierdut și ca ajutor. Și așa a început Petru să se scufunde în valuri. Atunci a strigat Petru și a zis: „Doamne, scapă-mă!”. Mântuitorul l-a prins de mână, dojenindu-l: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”, și l-a adus cu Sine în corabie. Iar atunci când au pășit în corabie, vântul s-a risipit și valurile s-au potolit, spun Evangheliștii, iar corabia a ajuns îndată la locul unde voiau să ajungă, adică în ținutul Ghenizaretului. Și, văzând cele petrecute, toți ucenicii au căzut la pământ, I s-au închinat și au zis către Iisus: „Cu adevărat Tu ești Fiul Lui Dumnezeu”. Abia acum ucenicii L-au recunoscut și mărturisit pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu, de care ascultă marea și vântul, dar de care ascultă și fricile omului. Atunci s-au încredințat Apostolii că Hristos le cunoaște adâncurile interioare, așa cum cunoaște adâncurile mării exterioare și le liniștește cu cuvântul Lui atotputernic și cu prezența Lui aducătoare de pace și binecuvântare.

El știe în ce luptă ne aflăm§

Dar ce mai înțelegem din fragmentul Sfintei Evanghelii după Matei (14, 22-34) care a fost citit astăzi? Mai înțelegem că, deși nu-L vedem pe Dumnezeu adeseori în toiul încercărilor noastre, El ne poartă de grijă, El știe în ce luptă ne aflăm. El știe cât de mari sunt valurile și vânturile ispitelor și nu ne lasă niciodată în încercări mai mari decât puterea noastră. Totodată, știm că Mântuitorul Hristos ni le rânduiește pe toate ca pe niște examene ale credinței și ale maturizării noastre, examene pe care El vrea să le trecem, nu să ne împiedicăm de ele.

Apoi, mai înțelegem că Mântuitorul vrea de la noi răbdare în încercări, stăruință în rugăciune, nădejde și curaj. Să nu ne temem când vin valurile și vânturile încercărilor și să fugim de ele, să căutăm, poate, soluțiile mai ieftine, să ne facem viața mai ușoară sau mai protejată de încercări. De asemenea, nu trebuie să ne căutăm noi încercările, ispitindu-ne singuri fără discernământ, aruncându-ne orbește cu capul înainte, fără nici o prevedere și doar cu dorința de bravadă. Mântuitorul ne arată că ne ascultă toate rugăciunile și mai ales cele făcute în momente de criză, de tulburare - să zicem extremă -, când, de fapt, noi ne vedem neputința, slăbiciunea și atunci strigăm ca El să ne scape, nu noi, prin puterile noastre. Vedem că vorba Domnului „Fără de Mine nu puteți face nimic” este un cuvânt mereu actual, pentru noi toți. Fără Hristos nu putem face nimic bun nici pentru noi, nici pentru alții. Mai vedem, de asemenea, că e bine să stăm în Corabia Bisericii, împreună cu toți credincioșii Lui și aici să-I aducem slavă, mulțumire și binecuvântare pentru toate pe care ni le rânduiește în pedagogia Sa atotînțeleaptă.

Apoi, încercările precum bolile și pierderile sunt experiențe prin care Dumnezeu ne ajută la maturizarea noastră în credință. Mântuitorul i-a învățat pe ucenici să nu se teamă, căci El este cu ei „în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, chiar dacă nu în mod vizibil. Iisus i-a încurajat anticipat pe ucenici să nu se îndoiască atunci când ei vor propovădui Evanghelia până la marginile lumii, să nu se teamă de calomnii, persecuții, prigoane, ispitiri și din partea forțelor dezlănțuite ale diavolului și din partea oamenilor și chiar din partea naturii, prin toate încercările, Dumnezeu ajutându-i să treacă examenele credinței și ale răbdării. Mântuitorul Hristos i-a trimis pe ucenici în furtună, ca să învețe pe viu răbdarea și rugăciunea în încercări și necazuri, să stăruie în credința cea dreaptă și ascultătoare. De-a lungul timpului, Biserica a fost mai mereu în furtună, în încercări și prigoniri. Dar și fiecare creștin în parte este încercat; numai trecut prin furtuna ispitelor, creștinul se călește prin aceste încercări ale vieții, care-i oțelesc voința și credința, care-i măresc agerimea și trezvia și care, totodată, îl învață să se roage în orice moment.

Oameni care și-au dovedit râvna lor furtunoasă pentru Hristos§

Mântuitorul spune că „Foc am venit să aduc pe pământ și cât aș vrea ca acum să fie aprins acest foc”. Acest foc al râvnei, al credinței, uneori ia aspect de furtună bună, de flacără duhovnicească. În felul acesta înțelegând lucrurile, ne dăm seama că cel mai „furtunos” om a fost Sfântul Proroc Ilie, iar „coordonatele” vieții lui am văzut că erau: pară de foc, vârtej, iuțime; toate acestea arătau râvna lui și ascultarea lui față de Dumnezeu, care se dovedeau cu viteza fulgerului. Mai sunt alți trei oameni care și-au dovedit râvna lor furtunoasă pentru Hristos, și anume: Ioan Botezătorul și „fiii tunetului” (boanerghes), adică cei doi frați - Iacob și Ioan (fiii lui Zevedeu), care, am văzut, erau gata să moară, gata să bea paharul suferinței pentru Hristos și totodată să aducă mărturia iubirii Lui în lume. La fel, și nouă ne cere Mântuitorul să nu ne temem de furtunile încercărilor, ci să răbdăm în ele și să ne întărim râvna în timpul sau în toiul lor. Să ne întețim rugăciunea și totodată mulțumirea către Dumnezeu, pentru că încercările ascund binecuvântări ale lui Dumnezeu. Ele acoperă sub povara crucii/greutății lumina cununii celei netrecătoare a credinței. De aceea și Sfinții Mucenici, în toiul încercărilor lor, nu s-au lepădat de Hristos, ci mai intens, cu mai multă râvnă mărturiseau credința lor și Dumnezeu îi întărea și de multe ori chinurile lor le deveneau prilejuri de doxologie a lui Hristos. Să nu căutăm, așadar, o viață comodă, o viață încremenită, nu zic liniștită, în comoditate, în lux și în delăsare, ci să ne antrenăm sufletul în luptele duhovnicești ca niște veritabili atleți ai lui Hristos!

Ați văzut că Biserica Ortodoxă, Biserica lui Hristos, care-i Corabia mântuirii și care este „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, nu două, nici nouă, a străbătut valurile istoriei întotdeauna în furtună, încercată fiind de multe vânturi și de multe valuri. Să rămânem în ea, nu să fugim din ea, cum fac unii creduli, căutând o mântuire comodă și chiar o zisă ceremonie simplistă ca la apuseni, unde toată lumea stă pe scaune, încremenită într-un absenteism de statuie, într-o atmosferă lipsită într-adevăr de râvna Duhului, care duce la cunoașterea empirică a Domnului Iisus Hristos, la doxologia iubitoare și mulțumitoare a lui Dumnezeu. Să nu căutăm alte căi și mai rătăcite, mai „ieftine”, pe care le promit alți propovăduitori, unii ziși creștini (hulitorii neo-protestanți sau psihoterapeuții new-age), alții păgâni, cu totul îndepărtați de la Hristos, și care propun tot felul de căi spirituale, de fapt, de rătăciri mortificatoare de suflet și de trup. Toate aceste forme eretice de spiritualitate nu aduc binecuvântarea sau pacea lui Hristos „care covârșește toată mintea”, ci confuzie și tulburare, generând tot felul de euforii anarhice, de vrăjeli senzaționaliste, pe care omul contemporan nu știe să le mai discearnă și în care, de multe ori, se mutilează și se sufocă duhovnicește. Or, doar credința creștin-ortodoxă hrănește sățios sufletul omului la capătul rugăciunii contemplative, la capătul și totodată pe drumul purificării de păcate prin pocaință lină în Biserica lui Hristos.

Calea mântuirii este calea Bisericii, a comuniunii, a sfințeniei, a crucii, a răbdării încercărilor, în Corabia lui Hristos, pe care Hristos o conduce neîncetat. N-a fost nici o vreme și nici o clipă, vreun moment sau vreo încercare în care Biserica să nu-L aibă pe Hristos drept Cap sau Conducător al ei. Biserica Ortodoxă reprezintă Biserica și Trupul lui Hristos, Cel veșnic viu și, pentru că e Trupul comunitar al lui Hristos, atâtea atacuri dezlănțuite ale dușmanilor Lui, ale diavolilor și ale oamenilor răi, se năpustesc asupra ei, ca și vânturile și valurile, încercând s-o doboare sau măcar să agațe și să înece pe unii mai delăsători de pe punte.

El potolește furtunile, vânturile și valurile§

Biserica lui Hristos a avut, are și va avea mereu felurite încercări: prigonirile stăpânirilor politice totalitare, dezbinările ereziilor, nevrednicia unor slujitori, antropocentrismul ideologiilor umaniste și transumaniste, duhul lumesc al secularizării modernist-tehnologiste. Dar Domnul Iisus Hristos e în ea și la cârma ei. Hristos îi poartă de grijă și El potolește furtunile, vânturile și valurile, cu condiția ca noi să nu ne împuținăm în credința noastră, să nu ne temem în singurătatea „luptelor” și să nu ne lăsăm copleșiți de fricile și de himerele lor. Un mare poet german spunea că în singurătate și în întuneric există legiuni de demoni care îl atacă pe om cu frica. Ați auzit pe mulți care spun că nu mai pot dormi noaptea sau stau cu lumina aprinsă din cauza unei frici inexplicabile, din cauza împuținării credinței lor în Dumnezeu cel Atotprezent și Atotputernic. Dar ce face însă să se împuțineze credința omului? Tocmai nelucrarea și neînțelegerea ei, lipsa iubirii smerite și milostive, lipsa rugăciunii și a postului, lipsa citirii cărților sfinte și a hrănirii celei duhovnicești, toate acestea împuținează credința și fac ca sufletul omul să fie cuprins treptat de delăsare și debusolare semantică, de desacralizare și însingurare, de întuneric și moarte. Iar acolo colcăie demonii și himerele lor, ereziile, patimile și fricile care îl țin pe om rob adesea unor obstacole închipuite.

Și astăzi auzim cu toții că mulți oameni sunt tulburați de atacuri de panică sau de depresie, de o raportare fricoasă inexplicabilă din punct de vedere medical (științific) față de viitor sau față de trecut, dar care, de fapt, e atât de explicabilă din perspectiva duhovnicească: oamenii nu au credință dreaptă în Dumnezeu, nici precauție înțeleaptă în alegerile lor de viață și se aruncă fără rugăciune și discernământ în experiențe care ajung să-i sperie cu tot felul de iluzii, de năluciri, de posibile obstacole sau de variante de viitor, care, de fapt, adesea nu există. Alteori, frica ajunge să amplifice în mintea omului un dușman la proporții uriașe, exagerând anticipat gravitatea întâlnirii cu el. Pentru că, în general, nu obstacolele îi opresc pe oameni din drumul lor, ci frica de ele îi paralizează chiar mai înainte de a le întâlni… Iar la umbra acestei frici stă ascuns și diavolul, urâtorul și ucigașul de oameni, care le strecoară în gânduri și în inimi multe îndoieli și tulburări (chiar prin oameni apropiați), căutând să-i îndepărteze de Dumnezeu cel Viu, Sfânt și Iubitor și de oamenii duhovnicești aducători de pace, înțelepciune și comuniune. Este nevoie atunci de o cercetare de sine echilibrată la Taina Spovedaniei, de punerea (cu ajutorul lui Dumnezeu) unui început bun al vieții în Hristos și în Biserica Lui. Astfel, vindecarea de anxietate și depresie se face prin împlinirea poruncilor dumnezeiești, prin iubirea lui Dumnezeu pe primul loc, prin credință dreaptă și trează în Dumnezeu, prin sporirea și mărturisirea ei prin fapte bune către semeni.