Neam şi mântuire (raspuns adresat d-lui G. Liiceanu referitor la articolul Există catedrale ale „mântuirii neamului”?)

O polemica cu dl. Gabriel Liiceanu, care a publicat in contributors.ro articolul Există catedrale ale „mântuirii neamului”?

preluare din: www.rostonline.ro

Proiectul „Catedralei Mântuirii Neamului”  merge înainte, însoţit însă de un cor al contestărilor pe diverse voci. Gama lor se întinde de la lozinca scurtă şi penetrantă, de genul „vrem spitale, nu catedrale” sau „Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici”, la argumentaţii elaborate cu pretenţii teologice, care pun în discuţie însăşi denumirea aleasă. După ce s-a exprimat într-o emisiune TV că „mântuirea nu se face pe neamuri”, prin urmare catedrala nu poate fi „a mântuirii neamului”, dl Gabriel Liiceanu revine cu o justificare teologică a punctului său de vedere („Există catedrale ale „mântuirii neamului”?). Creştinismul ar fi caracterizat tocmai prin universalitate, iar „orice revenire la ograda unui neam este o trădare a mesajului evanghelic și o cădere înapoi (tribală) în istoria speciei. În raport cu mântuirea (dar nu și cu istoria profană), „neamul” este un termen revolut.” Dl Liiceanu îl citează în sprijinul său şi pe părintele Rafail Noica cu o precizare asupra caracterului strict personal al mântuirii creştine: „Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană și vorbește ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu ești cel care te mântuiești. (…) Neamul nostru se cheamă Cristos. Sau, dacă vreți, neamul  nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu.” Teza mântuirii pe neamuri ar fi, în opinia dlui Liiceanu, echivalentă cu erezia etnofiletistă, condamnată de Biserică în anul 1872, iar denumirea aleasă pentru „Catedrala Mântuirii Neamului” de către Patriarhul Miron Cristea ar ţine de o epocă azi revolută, cea a naţionalismelor care şi-au atins apogeul în a doua parte a secolului 19 şi prima parte a secolului 20. Cu o satisfacţie abia disimulată, dl Liiceanu ne reaminteşte că noţiunea de „neam” ar fi un cuvânt de origine … maghiară (iar DEX-ul pare să îl confirme), nefiind de fapt altceva decât termenul neaoş pentru „naţiune”, ale cărei semnificaţii sunt strict limitate la sfera civică, la totalitatea cetăţenilor unui stat. Care nu sunt în mod obligatoriu toţi ortodocşi sau nici măcar credincioşi, ca atare nu pot fi „mântuiţi cu forţa”.

Cam acestea ar fi pe scurt, argumentele dlui Liiceanu, care pretind să tranşeze definitiv problema şi au drept scop nemărturisit să …  mântuiască o entitate de ordin colectiv din ghearele unei prezumtive rătăciri teologico-dogmatice cât se poate de pernicioasă. Căci demersul dl Liiceanu denotă, fie şi involuntar, un caracter soteriologic-comunitar sui-generis. El poate fi citit şi în cheia „mântuirii” unui „neam” (cu o identitate lingvistică, culturală, etc. precis conturată) dintr-o posibilă eroare gravă. De ce nu? Totul depinde doar de perspectiva abordată şi de sensurile pe care suntem dispuşi să le acordăm termenilor cu care operăm. Cum putem circumscrie această comunitate căreia i se adresează dl Liiceanu? Poate printr-un termen curent în limbajul bisericesc, folosit mai ales în acatistele închinate Maicii Domnului, care este invocată drept ocrotitoare a „neamului creştinesc” – dar pe care îl privim aici ipostaziat în particularitatea sa românească.

În principiu corectă în sfera de înţeles pe care o atribuie noţiunilor folosite, argumentaţia dlui Liiceanu îşi vădeşte totodată limitele şi insuficienţa. Răstălmăceşte sensurile fireşti şi face asociaţii nefireşti. Tabloul de ansamblu pe care pretinde a-l desena nu depăşeşte stadiul de caricatură – pe undeva, un mijloc uzual atunci când intenţiile reale sunt mai degrabă de ordin polemic. Se impun aşadar o serie de nuanţări corective, pe care rândurile următoare încearcă să le aducă.

În teologia ortodoxă, sensul primordial al termenului de „mântuire” e dat de refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, de restaurare a naturii umane desfigurate de păcat, de actualizare a chipului divin din om şi de transfigurarea lui întru strălucirea asemănării cu Creatorul. Privită în acest înţeles, mântuirea nu poate avea decât un caracter personal. Totuşi, dl Liiceanu ocultează complet (într-un duh cu iz mai degrabă protestant) dimensiunea comunitară a mântuirii. Nu ne mântuim sub forma unor atomi umani izolaţi, ca indivizi solitari, ci ca persoaneintegrate într-o comunitate. Aceasta este, bineînţeles, la modul cel mai general, Biserica Universală sau „neamul creştinesc” (iată cum termenul rustic şi aparent vetust de „neam” dovedeşte a avea semnificaţii mai bogate şi mai profunde, de ordin ontologic şi metafizic, decât substitutul plat şi secularizat de „naţiune” pe care ni-l propune în schimb dl Liiceanu).

Cunoscuţi teologi ortodocşi contemporani redau aspectul comunitar al mântuirii creştine în termenii următori:

„După chipul şi asemănarea existenţei trinitare, persoana este chemată să asume în mod unic, în comuniune cu toate celelalte, umanitatea lui Hristos: în comuniune înseamnă în participarea la „mişcarea de dragoste” a Treimii, împărtăşire şi multiplicare a vieţii divino-umane. Dragostea nu numai psihologică, ci ontologică din epistolele ioaneice este cea pe care s-ar cuveni să o evocăm aici.(…) În această perspectivă, conştiinţa personală –nu individuală- nu este conştiinţă de sine, ci conştiinţa comuniunii”. (Olivier Clément, „Viitorul Bisericii”, Ed. Patmos 2014, pp. 87-88)

„Biserica este constituită prin comuniune, prin modul concret de comuniune între oameni. Acest mod urmăreşte o realizare dinamică a unităţii dintre oameni, nu ca grupare convenţională, ca rezultat al unei ideologii sau ca manieră de a trăi, ci ca fapt existenţial: unitatea ca adevăr ontologic al omului, ca mod de existenţă al omului „după natură” şi „după adevăr”.”(Christos Yannaras, „Adevărul şi unitatea Bisericii”, Trinitas 2008, p.17)

În termeni ecleziologici, comuniunea aceasta are un caracter universal, cuprinzând trupul întregii Biserici a lui Hristos. În plan concret ea este însă experiată în cadrul unor biserici locale, cu caracter naţional. Experienţa cotidiană a comuniunii pentru creştinul tipic se împlineşte la nivelurile parohiei, episcopiei, mitropoliei, patriarhiei, într-un spaţiu caracterizat printr-o unitate de limbă şi printr-o conştiinţă identitară comună. Adică în cadrul neamului din care face parte. Sau a naţiunii sale, înţeleasă însă în sens ontologic, iar nu civic. Părintele Constantin Galeriu lămureşte lucrurile într-un interviu acordat lui Răzvan Codrescu:

„Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de la Dumnezeu saude la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este o convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate rânduită de Dumnezeu, atunci înseamnă că ea face parte integrantă din ordinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o nega sau a o dispreţui este cel puţin nedrept.

Pentru gândirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, naţiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate istorică sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, specificul naţional, cu toate notele lui componente, nu este ceva inventat –nici interesat, nici dezinteresat- de oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţional, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toate. Părintele Arhiepiscop Bartolomeu Anania are dreptate când zice: „Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională”, adăugând că Biserica Ortodoxă Română este Biserică naţională, indiferent de opoziţia unuia sau altuia.

Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi modelează personalitatea, tot aşa şi neamurile sunt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Umanitatea răspunde –a răspuns dintotdeauna- chemării lui Dumnezeu într-o formă sau alta, în funcţie de particularităţile persoanelor şi grupurilor concrete care o compun. Întrucât nu există umanitate pură, necondiţionată de nimic, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspunsurile sunt diferite ca formă, chiar dacă asemănătoare ca fond.

Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar naţiunea exclusiv ceva de pe pământ, aşa că între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta credinţă vede însă realitatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul şi pământul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sunt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comunicante, prin voia înţeleaptă a lui Dumnezeu. Religia cheamă la o existenţă mai înaltă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume –  şi impregnează lumea. Capătul e dincolo, dar calea e aici.

Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu poate face abstracţie de factorul „naţiune”. Noi ţinem cu toţii, prin naştere, de o naţiune, iar naţiunea – fie ea românească, greacă, germană, evreiască, chineză, ş.a.m.d. – ţine, la rândul ei, prin tradiţie, de o anumită religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; naţiunea însă, luată în ansamblu, merge pe linia tradiţiei moştenite. (…)

Unii invocă, pripit, aşa-numitul „filetism”, adică erezia de a pune naţiunea deasupra religiei. Dar aici nu-i câtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul este o marginală problemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic naţiunea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naţionalul se poate subsuma religiosului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, a spune „Biserică naţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi rădăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (secularul).” (Părintele Galeriu, în Răzvan Codrescu, „Cartea îndreptărilor – o perspectivă creştină asupra politicului”, Ed. Christiana, 2004, pp. 184-186)

Pe lângă aceste precizări, raportul teologic dintre neam şi Biserică a fost explicitat în termeni asemănători în binecunoscutele scrieri ale lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae.

Dincolo de interpretarea sa profund reducţionistă a „naţiunii”, dl Liiceanu mai greşeşte atunci când atribuie termenului de „mântuire” din denumirea „Catedralei Mântuirii Neamului” acel înţeles suprem pe care-l conferă teologia, şi care de fapt nu se aplică neamurilor. Mai greşeşte şi atunci când ia de bună (evident, pentru că îi convine) teoria originii maghiare a cuvântului „neam”.  Un intelectual de talia domniei sale e dator să se informeze înainte de a se lansa în afirmaţii şi a emite judecăţi.

Dacă ar fi făcut-o, ar fi putut afla că însuşi PF Daniel explică astfel semnificaţia denumirii catedralei: „[este] vorba de Catedrala Mântuirii Neamului, adică de catedrala izbăvirii poporului român din situaţii dificile. Numele de Catedrala Mântuirii Neamului a fost sugerat după ce românii au trecut prin experienţa Războiului pentru independenţă (1877), iar apoi, după experienţa Primului Război Mondial şi după Unirea cea mare din 1918, acest nume fiind, de fapt, o manifestare de recunoştinţă sau de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbăvirea neamului românesc de asuprire şi înstrăinare. Mântuirea în expresia «Catedrala Mântuirii Neamului» nu se referă la mântuirea ontologică a omului în Hristos, pentru că această mântuire nu depinde de locul unde este amplasată o biserică ortodoxă. Mai precis, când vorbim de «Catedrala Mântuirii Neamului» nu înseamnă că ea este singurul loc în care se mântuiesc românii, ci ea este simbol al recunoştinţei pentru mântuirea sau izbăvirea românilor de mari şi multe primejdii şi necazuri. Mântuirea, în limba greacă «soteria», înseamnă izbăvire sau eliberare dintr-o situaţie dificilă, dar şi vindecare de o boală. Când spunem că Iisus Hristos este Mântuitorul sau Eliberatorul omului de păcat şi de moarte, înseamnă că El este şi vindecător de păcat şi de moarte. Iar în limba latină cuvântul «salvator» poate fi înţeles şi ca vindecător, pentru că salus, salutis înseamnă, în acelaşi timp, sănătate şi mântuire. Deci când vorbim despre Mântuirea Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominaţie străină şi dobândirea libertăţii de-a trăi în comuniune naţională exprimată mai ales în unirea tuturor provinciilor româneşti într-un singur Stat naţional. Aceasta era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron şi a contemporanilor săi care doreau o Catedrală nouă.” („Glasul Bisericii”, Revista oficială a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, anul LXVII (2008), nr. 10-12 (octombrie-decembrie), pp. 175-185.)

Cum rămâne cu etimologia maghiară (susţinută şi de DEX) a cuvântului „neam”, pe care dl Liiceanu ţine cu orice preţ să ne-o amintească? Adevărul e că nu reprezintă decât o teorie discutabil­ă. O înrudire lingvistică de acest gen se poate explica fie prin împrumutul dintr-o limbă în cealaltă (necesitând însă o explicaţie coerentă şi plauzibilă pentru a identifica sensul real al acestui transfer – de ce împrumutul ar fi avut loc în această direcţie şi nu invers?), fie printr-o origine comună, mai îndepărtată, dintr-un idiom străvechi. Există şi teorii alternative, care infirmă argumentat originea maghiară a cuvântului „neam”. Redau mai jos două dintre ele.

„Referitor la termenul neam, Alexandru Pele notează imposibilitatea provenienţei din maghiară, provenienţă căreia i se opune nu numai argumentul de ordin fonetic că vocala magh. e nu se diftonghează în nici un împrumut; în plus, magh. nem însuşi are o origine nesigură; s-a încercat reconstruirea cuvântului maghiar pe baza unuia oset, fără ca măcar să se poată demonstra că triburile maghiare nomade ar fi tranzitat Caucazul de Nord şi Georgia, unde se întâlneşte această limbă iraniană, de unde maghiarii să fi… pescuit termenul. Diversitatea de forme sub care este atestat de-a lungul timpului magh. de azi nem vorbeşte de la sine despre cât de fixat în limbă şi cât de vechi ar putea fi respectivul cuvânt în ungureşte. Extrem de rar se întâmplă ca semantismul limbii-bază să fie mai sărac decât cel al limbii care a împrumutat. În ungureşte, nem are sensurile de neam, rudenie, specie, gen; nu, ba. În româneşte, neam înseamnă persoane înrudite prin sânge sau prin alianţă, rude, partea de pământ pe care o lucrează o familie, popor, naţiune, generaţie, specie, gen, categorie, boieri, clasă boierească; deloc, nimic. Am reprodus definiţiile din dicţionare; în Română, se mai pot identifica şi alte sensuri, din derivate, din onomastică sau din toponimie. Comparând semantismul în cele două limbi, se vede că din maghiară lipseşte şi un sens mai vechi (teren lucrat de o familie). Se observă, ca o curiozitate, prezenţa în ambele limbi a omonimiei cu un adverb de negaţie.

Alexandru Pele propunea ca etimon pentru rom. neam latinescul nemus şi, logic, pentru magh. nem etimonul rom. neam. Noi considerăm termenul neam ca fiind autohton. Dacă fonetic, ar fi fost posibilă o evoluţie de la lat. nemus la rom. neam(prin diftongare, ca şi prin apariţia unei forme rotacizate, ream), semantic se constată din nou o mai mare bogăţie a limbii Române faţă de latină, dar şi un număr mai mare de derivate pe teren Românesc.

Dacă încă aceste argumente nu sunt decisive, vom remarca existenţa în greacă a aceluiaşi termen, cu o dezvoltare ideatică superioară latinei, dar, mai ales, prezenţa unor toponime derivate din neam în spaţiul Românesc necucerit de romani şi posibilitatea reconstruirii evolutive a sensurilor pe teren Românesc.

În latină, întâlnim sensurile de pădure sfântă (la Tacitus şi Plinius), de ogor, păşune(la Vergilius), de vie şi arborii care o susţin (la acelaşi). La elini, mai avem şi o serie de toponime care se revendică de la nemos, cum este vestita Nemea (iniţial pădure, apoi şi localitate în Argolida), dar avem şi o dezvoltare verbală de la aceeaşi temă, desemnând locuirea în păduri (retragerea din faţa vrăşmaşilor în codru, unde se va locui o vreme, până la trecerea pericolului?).

În Română, putem identifica în seria de toponime ale derivatului Neamţ semnificaţia iniţială de pădure (sacră) a termenului neam. Să ne amintim, în acest context, că “pe lângă rolul lor mitic, pădurile sacre au avut în antichitate şi un rol civil; au fost locuri de convocare şi de adunare a poporului, de înjghebare de târguri, de refugiu, de bejenii” (Romulus Vulcănescu). Neam are şi sensul de ţarină, teren lucrat de o familie, aflător într-o poiană, înconjurată de pădure. Este firesc şi deloc singular ca numele locului să treacă asupra locuitorilor sau proprietarilor; deci, o familie avea un neam pe care-l lucra, era năimită; după calitatea pământului deţinut, o familie era de neam bun, de neam prost, de neam mare. O familie care deţinea mai multe neamuri a devenit una de neam, una boierească; de neam, prin urmare nemiş, cu variantele locale nemeş şi nămiş, atestat prima dată într-un document moldovenesc de la 1495, de unde ungurescul nemes.

Cât despre adverbul de negaţie omonim, Al. Graur et comp. au de demonstrat o înrâurire a maghiarei asupra latinei şi portughezei, care înregistrează acest adverb cu acelaşi sens!…

Dacă, pentru Al. Graur, Alexandru Niculescu şi alţii, rom. neam provine din magh.nem, asta este pentru că aceşti cercetători au aruncat la coş ETYMOLOGICUM MAGNUM ROMANIAE a lui B. P. Hasdeu, în care stă scris, încă de la 1886, un avertisment şi o morală: “Este poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat de la alţii, ca şi cum de la români nimeni nu putea să împrumute nimic”.

După cum s-a văzut, ideea de neam (ca naţiune, sinonim imperfect) se purcede cu momentul în care tot mai multe neamuri (ţarini) ajung în posesia aceluiaşi grup, indivizii căruia devin, prin asociere (bazată pe înrudirea de sânge, cel mai probabil),neamuri (rude). Aşa se conturează apartenenţă grupurilor (uniunilor tribale) la o unitate superioară, Neamul (ca naţiune). Iată cum un cuvânt desluşeşte apariţia unei conştiinţe, dar implică şi o continuitate spaţială şi temporală a aceleiaşipopulaţii în Spaţiul carpatic, continuitate atât de des combătută. O posibilă resuscitare peste timp a semnificaţiei originare a termenului neam (pădure sacră) apare, s-ar putea spune, în sintagma biserică de neam, sinonimă cu biserică dintr-un lemn. Adică biserici construite din lemnul unui arbore (sfânt).” (Octavian Blaga,„Neam: cuvânt şi idee”)

O altă explicaţie argumentată, care infirmă de asemenea originea maghiară a termenului:

„Etimologia cuvântului neam  este altă gafă măreaţă a lingvisticii româneşti. Un cercetător serios nu poate admite ca un cuvânt aşa de important să provină de lanem ,,sex, gen” din limba maghiară. Sau din vechea slavă nemŭ ,,mut”, al cărui sens nu-i deloc mai breaz. Neam defineşte o comunitate de oameni legați prin pământ, limbă, credinţă, tradiții. Și este  o chestiune de logică și de bun simț să admiți că el s-a născut odată cu strămoșii noștri cei mai vechi. Mihai Vinereanu îl asociază cu radicalul proto-indo-european nem-. Cercetătorul arată evoluția lui în diferite limbi cu precădere în cea greacă, din neolitic, când avea sensul de a ,,locui” la perioada bronzului, când a dobândit sensul de ,,a conduce, a domina”, menționând că ,,o evoluție similară a avut acest radical și în traco-dacă”.[Mihai Vinereanu, „Din fondul pre-latin” , Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 569-570.]” (Iulia Brânză Mihăileanu, „Culmea minciunii și a tupeului în DEX: “neamul” românesc împrumutat de la maghiari!!!”)

În rezumat, dl Liiceanu se războieşte cu teza „mântuirii pe neamuri” (pe care nu ştim cine o susţine la modul serios) mai mult din intenţia de a ataca simbolul Catedralei prin false asocieri şi îşi arată din nou resentimentele faţă de noţiunea de „neam”, inclusiv prin aluzii la pretinsa etimologie a acesteia. Cam la asta se reduce în esenţa sa mesajul unui text cu pretenţii. Trăim sub zodia libertăţii de exprimare, încât oricine poate să spună orice. Numai că, pentru a fi relevant pentru conştiinţa Bisericii, un mesaj trebuie să întrunească alte calităţi. Pe care scrierea dlui Liiceanu, prin înţelegerea superficială şi voit deformată a Ortodoxiei, nu le arată, ea rămânând o simplă diatribă subiectivă şi nimic mai mult.

Powered by WordPress All Content Copyright © Parohia Parcul Calarasi Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Cuv. Parascheva (Vergului) – Bucuresti
Theme created with SpiderWeb Press™.